Fără libertate nu există demnitate

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Aveam optsprezece ani, cred, atunci când am descoperit locul central al libertăţii pentru cultura europeană. Am privit într-o pinacotecă din pânzele lui Pieter Bruegel, cel obsedat de lupta cosmică între Post (despătimire) şi Carnaval (adicţii)…

Un alt mare pictor, nemuritorul Rembrandt, a ilustrat splendoarea alegerii personale prin zugrăvirea întoarcerii fiului risipitor în braţele tatălui. Fără libertate, mi-am spus, omul n-are demnitate.

Marele Cod al culturii occidentale afirmă că regalitatea lui Adam a izvorât din posibilitatea de-a opta — o înzestrare pe care Ziditorul universului i-a conferit-o în exclusivitate. Plantele n-au de ales; nici pietrele. Poporul ales n-a fost un „popor vegetal.”

Când este lipsit de această facultate superioară, orice muritor revine la condiţia dobitoacelor. De la Moise sau profeţii Vechiului Testament şi până la scrierile apostolului Pavel, mărturia textelor patristice sau retorica puritanilor americani, civilizaţia Decalogului a susţinut că natura umană se defineşte prin exerciţiul alegerii personale.

Ce-au căutat românii în Occident, după anii de sclavie comunistă? O lume liberă — un spaţiu vindecat de idolatrie sau prejudecăţi tribale. Vacile sacre, venerarea pisicii ori cultul maimuţei au rămas practici specifice unor societăţi închise la harul Evangheliei.

Pentru europeni, doar omul se împlineşte în chemarea libertăţii. Slobozenia reprezintă orizontul geografiei noastre spirituale: Ierusalim-Atena-Roma.

Neliniştea lui Augustin din Hippona, pe care îl descoperisem în ultimii ani de liceu, era să nu-şi rateze menirea prin alegeri greşite. Fiul lui Monica şi ucenicul lui Ambrozie a realizat, de fapt, că a fi liber înseamnă nu doar să alegi, ci să alegi bine.

Mergând pe urmele acestor ctitori de cultură şi civilizaţie creştină, mi-am pus încă o întrebare: oare ţările apusene ar fi prosperat în absenţa unui proiect de îmblânzire a naturii umane (prin har, iubire şi credinţă) şi de uzurpare a impulsurilor faraonic-totalitare (domolite prin separarea puterilor şi supremaţia legii)?

Liniştirea patimilor sufleteşti şi eliberarea „capitalistă” de constrângerile feudalismului au devenit accesibile nu doar oamenilor înzestraţi cu minte (aşa cum şi-au dorit filozofii Antichităţii clasice), ci şi muritorilor de rând, harnici şi chivernisitori. Libertatea economică a generat prosperitatea, dar şi curajul opiniei personale: tiparul, ziarele, televiziunea.

Există, desigur, şi o înţelegere nătângă sau o aplicaţie cacofonică a libertăţii. Totuşi, Dumnezeul creştinilor este definit dogmatic drept libertate dincolo de necesitate. Şi tocmai acest Dumnezeu s-a pogorât printre noi şi pentru noi.

Prin chenoza Lui divino-umană, Iisus sfidează cultul gnostic al intelectului, dar şi complexul de superioritate etnică al romanilor faţă de barbari, „norocul” (fortuna) invocat de clasele aristocratice ale Greciei antice, determinismul astral al perşilor sau faimosul ciclu temporal al creşterii şi descreşterii, observat în natură de stoici.

Hristos ne-a spus că numai adevărul ne va face liberi şi că numai libertatea poate fi recunoscută drept sol al virtuţii. Vom lăsa deoparte disputele medievale: oare libertatea individuală derivă dintr-un exerciţiu al raţiunii (aşa cum socoteau dominicanii inspiraţi de scrierile lui Aristotel) sau libertatea este expresia voinţei (aşa cum credeau franciscanii de inspiraţie augustiniană)?

Cert e un lucru: acţiunea umană se ridică — prin deliberarea fără constrângeri asupra datelor existenţei — deasupra regnului animal. Teologia a dat naştere, aşadar, visului libertăţii.

Creştinismul european a contribuit, în plus, în chip hotărâtor la democratizarea spaţiului public şi la dezbrăcarea instituţiilor Statului de reflexele despotice ale puterii orientale. Figurile stelare ale comunităţilor monahale, cum ar fi Atanasie din Alexandria sau Ioan Gură de Aur, au criticat deschis orice abuz de putere al vremelnicilor conducători de imperii sau oraşe. Cum de-au îndrăznit slujitorii altarului să înfrunte deciziile unor demnitari din Roma sau Constantinopol? În virtutea autorităţii lui Hristos şi a preoţiei universale proclamate în Evanghelie.

Pe acest filon al curajului a apărut şi martirajul unor figuri precum Thomas Becket — preotul ucis în catedrala din Canterbury de către oamenii lui Henric al II-lea. Prin îndrăzneală şi verticalitate, Becket a devenit cea mai luminoasă  amprentă hagiografică din toată Anglia.

Pe lângă sfinţii persecutaţi de regi, Europa a cunoscut şi consultările populare organizate de episcopii Bisericii. Sinoadele ecumenice şi adunările conciliare locale presupuneau un sistem de guvernare bazat pe noţiunea de reprezentare (ceea ce l-a făcut pe Constantin Noica să spună că Europa s-a născut în anul 325 la Niceea).

E timpul, poate, ca Biserica să redevină spaţiul libertăţii: locul accesibil tuturor credincioşilor — cetatea cu porţi larg deschise, străină de politicile de „lockdown” care ar fi interzis nunta din Cana Galileii, vindecarea paraliticului, pescuirea minunată, dar şi Cina cea de Taină.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite