mai elegant spus, gravitatea unei experienţe de viaţă tipică pentru cineva care a învăţat de foarte tânăr cât se trăieşte de greu şi chiar şi în ziua de azi.

În obligaţia de gazdă a doamnei se afla şi preocuparea pentru înfiriparea unui dialog prevenitor parcă faţă de subiectul emisiunii. Aşa a ajuns să facă o observaţie socială ce a devenit preocupantă pentru intervenţia mea în spaţiul intenţionatei dezbateri:

 -,,Nu mai sunt bărbaţi (şi femei aş adăuga eu, acum) în stare să facă Istorie!’’

Dezbaterea a reuşit să facă frisonant acest adevăr – observaţie asupra înţelesului căruia vă propun şi eu, azi, să medităm.

Trăim toţi, trebuie să recunoaştem, sentimentul lipsei acestor Bărbaţi şi acestor Femei care, implicaţi în politică şi nerăbdători să ne cheme mereu la urne, nu ne lasă şi convingerea că sunt conştienţi şi că sunt şi în stare să dea piept nu numai cu participanţii la un scrutin, dar şi cu Istoria. Acest sentiment se amplifică, simt eu, şi sunt convins că nu e un sentiment singular, el este din ce în ce mai mult acut şi devine preocupant şi devine îngrijorător până la urmă şi el izvorăşte din lipsa deciziei majore şi programatice, din lipsa orgoliului presupus de cel sau de cei care-şi asumă decizia într-un sat, într-o comună, într-un târg, într-un judeţ, într-o ţară întreagă, nu simţim, cum s-ar cuveni, sentimentul hotărârii celor care au avut şi au încă Puterea, experimentând pe pielea noastră, pe seama unui sat, a unei comune, a unui târg, a unui judeţ, a unei ţări, de la o zi la alta, în zig-zag, mereu contradictoriu, mereu nesigur, mereu părând a fi şi ei prizonierii lipsei de perspectivă. Am mai spus de curând, cu prilejul unei intervenţii de asemenea televizate, că asistăm prea des, prea ocupant, prea înlocuitor de cauză majoră, prea lipsit  de răspundere la o nesfârşită cherelă politicianistă, nu politică, asemenea unei meliţe stridente şi nefericite şi asurzitoare în ultima vreme, ce nu poate ţine loc nici de program, nici de convingeri pentru care se poate murii în slujba unei idei, a unei cauze.

De la un capăt la altul al ţării şi al fiecărei zile, meliţă deasupra noastră clănţănitul demagogiei ieftine, a unei certe şi a unor certuri mărunte şi nesemnificative pentru nimic, semnificative însă pentru clanţănitul meliţei care pe timpuri ridica în slăvi pustiul satelor uitate de Dumnezeu vara, pe călduri înnăbuşitoare, pe secetă, pe clocotul smoalei care curgea la fel de pustiitoare din cazanul verii toride şi, la capăt, nimic: isonul continu al clănţănitului meliţei!

Nici certurile acestea nu sunt ale unor bărbaţi, nu se ridică din ele credinţa, nu se ridică din ele convingerea, nu se ridică din ele cauza, ci secătuirea măruntă, istovitoare şi pentru noi, cei care le suportăm, pentru alegătorul care ajunge la concluzia acelei gazde de televiziune: ,,Nu mai sunt bărbaţi care să facă Istorie’’ ci muiereşti certuri politice, clevetitoare strident şi mărunt în jurul unei ciozvârte de carne jupuită din trupul ţării, în jurul ultimului ciolan de ros rămas uitat de pe urma jafului la care am asistat şi acum îl privim încremeniţi.

Cleveteala măruntă, răzbunarea oarbă şi pătimaşă pe adversar, multiplicată la nivel naţional aproape, încât cum ajunge unul sau cineva pe o treaptă cât de măruntă a ierarhiei, simte nevoia să-şi identifice adversarul care îl pândeşte când îşi roade ciolanul Puterii, fie ea cât de mică, fie el, ciolanul, cât de mic.

Nu avem, la capătul niciuneia din clănţănelile politice la care asistăm şi de care ne simţim asurziţi încât uneori ne vine să ne ducem palmele la ochii şi să-i acoperim, ca să nu-i mai vedem, şi la urechi, ca să nu-i mai auzim pe împătimiţii ,,căuzaşi’’ ai orgoliului mărunt, ai „bătăliei’’ prizărite şi cu stridenţe de pigmei; nu avem nici un semn că măcar ceva s-ar fi schimbat din si de pe urma nimicniciei acestor ,,bătălii’’.

În afara zăngănitului steril de săbii între pofticioşii mărunţi ai Puterii, cu şira spinării de plastilină, cu genunchii îndoiţi de ambiţia ploconelii în faţa Jupânului din altă parte, dincolo de fruntarii, nimic care să sugereze raza unei speranţe, cât de mică ar fi această rază, nimic decât vuietul sterp a unei false ,,bătălii’’, pentru că e falsă, încât nu ajungem să ne mai dăm seama dacă cineva se bate cu altcineva sau dacă nu cumva sunt toţi aceiaşi, şi se bat între ei pe ciolan.

Vreau să spun că acea concluzie frisonantă, cu adevărat frisonantă, că ,,Nu mai sunt bărbaţi care să facă Istorie’’, ne trezeşte la realitatea tristă, nefericită că Istoria, frica de ea, Istoria, judecata ei, Istoria, răspunderea în faţa ei, Istoria a fost pierdută pe drum şi poate că şi noi am fost şi suntem pierduţi pe drum!

Sub presiunea unor astfel de gânduri, surprins în mijlocul lor, am primit miercuri telefonul unui conducător de judeţ care mi-a spus, sincer preocupat, că nu ştie dacă va avea buget ca să plătească salariile Consiliului său judeţean pe noiembrie şi decembrie, că mulţi primari nu mai au buget pentru salariile lor de slujbaşi comunali.

          -Sunteţi la Putere, domnule!..., nu-i mai spun numele, sunteţi chiar la Putere!

          -Da!, zice el, dar trecem prin momente grele!

N-am avut replică sau am dorit să fac o pauză să evit cuvenita replică, mă gândeam însă că şi omul acesta, în mod incontestabil de bună-credinţă, a venit la Putere cu o majoritate de voturi impresionantă şi mai ales impresionantă pentru răspunderea pe care i-o provoca şi i-o aducea în faţă chiar această majoritate impresionantă.

Să nu se fi gândit el, în clipa aceea, la răspunderea în faţa acestei majorităţi, faţă de această majoritate, în faţa filei de Istorie pe care, sunt convins că a fost sincer când a întors-o, în favoarea locului pe care-l ocupă astăzi!?