Pe 5 iunie s-a petrecut în centrul Parisului, în plină zi, o bătaie între două bande rivale de tineri care a condus la uciderea unuia dintre ei. O bătaie însă nu ca altele din cartiere mărginaşe, care au de obicei cauze sociale. Motivaţia conflictului căruia i-a căzut victimă liceanul Clément Méric, de 18 ani, este de natură ideologică. Tânărul aparţinuse, înainte de a se îmbolnăvi de leucemie, unei grupări anarhiste de extremă stângă, de care boala îl îndepărtase, fără a pierde cu totul legătura.

Problemele de fond

Tema articolului meu nu este evenimentul ca atare. Problema mea nu este nici măcar cine, dintre cei doi adolescenţi, este de vină, deşi acest lucru a părut a interesa îndeosebi opinia publică şi presa, basculând în privinţa agresorului iniţial, de la Esteban Morillo, ucigaşul (probabil) din culpă, şi Clément Méric, cel ucis. Ceea ce mă preocupă este interpretarea dată tragediei în mass-media din Franţa.

Două lucruri mi se par semnificative. Unul este lipsa de atenţie acordată conţinutului ideologic al conflictului, trecut în plan secund, ca şi cum ar fi cât se poate de natural ca doi adolescenţi să facă din convingerile lor politice o chestiune de viaţă şi de moarte. Al doilea este traducerea în fapt a fanatismului ideologic. Nici unul, nici altul nu reprezintă propriu vorbind o noutate în societatea modernă. Anarhismul este de un veac şi jumătate apanajul tinerilor, iar fascismul are şi el de trei-patru ori vârsta medie a partizanilor lui.

La drept vorbind, incriminat până la un anumit moment a fost fascismul lui Morillo. „De la tribuna Parlamentului la platourile de televiziune, scrie o jurnalistă, micul antifascist a fost ridicat la rang de simbol“: pentru simplul fapt că, victimă, Méric detesta extrema dreaptă şi tripla ei lozincă actuală din Franţa: muncă, familie, patrie.

Dacă fascismul pare „insuportabil“ tuturor, inclusiv părinţilor victimei, profesori universitari la pensie şi, conform declaraţiilor proprii, votanţi „dintotdeauna“ socialişti, altminteri oameni cuminţi şi nedoritori de răzbunare, ideologia comunistă a fiului lor e privită cu îngăduinţă. „Discuţiile dintre noi nu dăunau cu nimic relaţiei noastre, remarca tatăl («cu un zâmbet»!), chiar dacă la colegiu fiul nostru practica lupta de clasă refuzând să treacă drept un bun elev.“

În faţa instanţei, Morillo, la rândul lui, afirmă că a fost agresat şi ameninţat cu vorbe care ţinteau orientarea lui de extremă dreaptă. Conflictul propriu-zis ar fi izbucnit ca urmare a acestor insulte, aşa zicând, ideologice. Grav mi se pare tocmai faptul că o mână de puşti, locuind în acelaşi cartier şi colegi de şcoală fiind, ajung să se bată şi să se omoare din cauza orientării lor, vai, politice.

Iertat să fiu, dar nu cred că poate fi vorba de convingeri, la vârsta lor, ci, mai degrabă, de imitarea unui conflict politic la modă, un soi de reflex condiţionat şi o dorinţă de a fi recunoscuţi public ca nişte eroi.

Fascism şi comunism

Nota bene, Morillo nu e nici măcar un nume de familie francez, ca să putem bănui vreo influenţă de felul celor care se produc deseori în vechile familii, cu origini îndepărtate franceze. Cât priveşte comunismul victimei, el e legal în Franţa şi, de aceea, necombătut ideologic, în pofida tragicei experienţe a lumii moderne. Un candidat radical la preşedinţie îşi împăuna anul trecut campania electorală cu secera şi ciocanul şi îşi învăţase partizanii să intoneze celebrul cântec sovietic „Necuprinsă este ţara mea natală“! Discursul politic nu este niciodată inocent. Remarcam acest lucru în articolul de acum o săptămână. Încurajat, de o parte a societăţii, de părinţi, în stupidul lui extremism de stânga, Méric l-a vrut şi pus în practică, la un moment dat. Rezultatul se cunoaşte.

Deoarece societatea franceză actuală este ambivalentă politic (socialiştii, sprijiniţi de extrema stângă, la putere, şi Frontul Naţional, de extremă dreaptă, pe locul întâi în sondaje), era oarecum de aşteptat ca opinia publică favorabilă victimei să alunece treptat spre considerarea lui Méric drept agresor iniţial. E motivul care i-a determinat pe părinţii acestuia să rupă tăcerea, dar nu spre a judeca obiectiv împrejurările uciderii fiului lor (nu li se putea cere asta!), ci spre a se arăta înduioşaţi de extremismul lui, vezi Doamne, naiv, adolescentin şi benign (asta li se putea cere să n-o facă!).

Discursurile extremiste sunt însă, nu doar asemănătoare ca limbaj, dar deopotrivă de periculoase în măsura în care conduc la fapte. În loc să descurajeze discursul ideologic al fiului lor, cei doi profesori de drept şi votanţi socialişti l-au tolerat. Faptul că fiul lor se afla ideologic la stânga
lor, cum au mărturisit ei înşişi, li s-a părut firesc. Altă generaţie, ce vreţi! Îngăduinţa aceasta a determinat, în definitiv, radicalizarea practică a micului antifascist şi, consecinţă inevitabilă, conflictul fatal. A condamna neofascismul e normal şi necesar. A tolera comunismul nu e nici normal, nici necesar. Atât la nivel de discurs, cât şi la nivel de fapte.

Cât voi mai putea ţine un condei în mână, nu voi înceta să susţin că primejdia pentru democraţie începe cu discursul extremist, de dreapta sau de stânga, care, îngăduit, conduce nesmintit la o
realitate politică extremă, precum fascismul sau comunismul.