Experimentul comunist: abator sau incubator?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Între 1947 şi 1989, milioane de copii români au fost pregătiţi să-şi toarne aproapele, nu să-l iubească; să mintă, nu să rostească adevărul; să moară fără ambiţii, nu să îndrăznească.

N-aveam decât 11 ani când a venit Revoluţia peste ţară.

Printre primele filme vizionate alături de verişorii mei s-a numărat desenul-animat Ferma Animalelor. În comunism, virtutea cea mai importantă a copiilor era docilitatea: nu spiritul întrebător, ci conformismul. Orwell ne vorbea, ca într-o parabolă, despre minciunea sistemului egalitar şi despre ipocrizia tiranilor din toate timpurile şi din toate locurile. Între 1947 şi 1989, milioane de copii români au fost pregătiţi să-şi toarne aproapele, nu să-l iubească; să mintă, nu să rostească adevărul; să moară fără ambiţii, nu să îndrăznească; să trădeze memoria strămoşilor, nu să le rămână loial. Incubatorul pedagogiei comuniste fusese, de fapt, abatorul viselor.

Ceva a trebuit să se petreacă pentru a vedea, însă, ecranizarea nuvelei lui Orwell: Revoluţia anticomunistă de la Timişoara. Încă din 17 decembrie 1989 am aflat primele veşti despre carnagiul din Piaţa Operei. Studenţi care fuseseră elevi ai mamei mele veniseră la Arad şi răspândiseră deja vestea despre revolta anti-comunistă. Ştiam că oameni tineri şi curajoşi au murit cu o candelă-n mână pe treptele Catedralei din Timişoara.

În 20 decembrie, deja, atmosfera era foarte tensionată. Se asculta non-stop Radio Europa Liberă iar tata aştepta scânteia revoltei. Am o memorie neştearsă a acelor ore. Dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989 era însorită la Arad. Eram în clasa a VII-a şi pregăteam o serbare la şcoala generală numărul 5. Ştiu c-am trecut peste calea ferată din zona blocurilor 300 pentru a cumpăra hârtie glasată. Atunci am văzut pentru prima oară vehicule blindate aliniate pe bulevardul Armatei Roşii. Librăria era goală şi străzile pustiite. Nu circulau autoturisme obişnuite şi nici oameni grupaţi n-am văzut. Zvonul vărsărilor de sânge din Timişoara îi ţinea pe mulţi arădeni după perdeaua sufrageriei.

Am revenit la etajul 6 al blocului şi, de la geamul bucătăriei, am privit împreună cu mama şi cu Sorin, fratele meu, şirul de TAB‑uri zgomotoase. Armata română defila băţos şi se-ncorda, pentru ultima oară, după modelul chinezesc al represiunii din Piaţa Tienanmen. Blindatele veneau dinspre Lipova.

Era pentru prima oară în viaţă când vedeam vehicule de război comasate şi pregătite să invadeze centrul unui oraş plin de civili. Flacăra libertăţii trecuse dinspre Bega către râul Mureş şi însufleţea, deja, mii de arădeni. Pentru noi, cel mai curajos dintre protestatarii anticomunişti era tata. El şi-a parcat maşina în faţa blocului şi-a plecat, de la ora 10 dimineaţa până seara târziu, la proteste.

S-a întors mândru şi plin de speranţă. După moartea lui Vasile Milea şi, mai grav, după huiduielile din Piaţa Palatului Regal, ştiam că zilele lui Ceauşescu erau numărate. N-aveam atunci telefon acasă, nici mobil sau Internet. Informaţia despre mişcările protestatarilor din Bucureşti circula greoi şi sursele credibile rămâneau, totuşi, foarte puţine. Europa liberă vorbea despre mii de morţi la Timişoara. 

Un Ceauşescu decrepit şi gângav a apărut din nou la televiziunea naţională în seara zilei de 21 pentru a confirma bănuielile a milioane de români: sfârşitul dictaturii era aproape.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite