Sfârşitul anului 2014 a scos la iveala enorma forţă a Diasporei româneşti. Matematica electorală - percepută drept minune dumnezeiască - ne-a obligat să recunoaştem ceea ce, într-un mod difuz, intuiam cu toţii: că resursele de renaştere, de participare şi de mobilizare ale poporului român n-au secătuit. Şi lecţia optimismului ne-a venit dintr-o mare îndepărtare. Ce-ar fi de mirare? Cartea fondatoare a poporului Israel se numeşte chiar aşa: Exodul.

Cu cât trec anii, înţeleg şi eu importanţa covârşitoare a anilor petrecuţi în Occident. Exilul în raport cu România lui Ion Iliescu mi-a format conştiinţa. Anii de şcoală petrecuţi în Elveţia, Germania, Anglia ori Statele Unite m-au marcat într-un fel pe care abia astăzi îl pot explica. 

Ne-am concentrat prea mult asupra experienţei negative trăite de compatrioţii noştri în străinătate. Am reţinut cu asupra de măsură sentimentul ruşinii şi al umilinţei. E timpul să vorbim despre oportunitatea adusă de cea mai mare hemoragie demografică petrecută în istoria României moderne

În ceea ce mă priveşte, am plecat la 22 ani spre Ticino, fascinat - ca noi toţi - de mirajul prosperităţii apusene. După şapte ani de Occident, am sfârşit cu nostalgia întoarcerii acasă. Mi-a fost dor de familie şi de prieteni, de oamenii vii şi îndrăzneţi lăsaţi acasă. M-au atras meleagurile natale, prin care înţeleg parfumul graiului ardelenesc sau colindele frumos cântate şi-n ajun de Crăciun. 

La întoarcere, am căutat să nu stau degeaba. Am pus umărul la reconstrucţia instituţională a unei mici părţi din România. Număr printre reuşite Institutul de Istorie a Religiilor de sub cupola Academiei Române, câteva rubrici permanente la reviste de istorie a ideilor, nişte cărţi scoase la edituri respectate, o colecţie de carte, Fundaţia Creştin-Democrată, Noua Republică afiliată la conservatorii europeni sau alte proiecte civice. Multe-puţine, pe toate le-am făcut cu elanul şi cu entuziasmul neo-paşoptist al celui întors din Occident acasă.

Am visat, alături de prieteni, la o Românie demnă sub raport istoric, atractivă spiritual, prosperă economic, relevantă demografic, stabilă politic şi puternică sub raport militar. Unde? Aici, la frontierele estice ale civilizaţiei occidentale. Vrem o ţară ca afară, dar nu şi un popor fără însuşiri.

Suntem, aşadar, o generaţie privilegiată. Bunicii mei - ţărani din Câmpia Olteniei şi agricultori la poalele Apusenilor - abia şi-au părăsit vatra satului pentru a merge la un târg de vite sau, poate, la vreun bâlci. Strămoşii mei n-au văzut Marea Neagră, darămite Parisul... Oltenii şi ardelenii din linia ascendentă a părinţilor n-au vorbit limbi străine. Am rude care au purtat războaie pe meleaguri străine, în Caucaz sau în Munţii Tatra. Ameninţaţi apoi de tortura puşcăriilor comuniste, ai noştri bunici au trăit în chip tragic sentimentul neputinţei în faţa blestemului istoriei.

Noi, acum, suntem liberi. Liberi să vorbim, liberi să circulăm, liberi să construim, liberi să distrugem, liberi să minţim. Depinde numai de noi ce vom face cu vieţile noastre.

Treziţi la viaţa socială după 1989, ne-am format într-o Românie situată între Occidentul obosit, cu cearcăne de fiu risipitor, şi un Orient crud, nemilos, cinic şi revanşard. Am evoluat incert între malurile erodate ale Uniunii Europene, dar şi sub ameninţarea revizionistă a Rusiei imperiale. 

În tot acest timp şi spaţiu, am fost condamnaţi să creştem, să prosperăm ori poate doar să supravieţuim; ne-am făcut studiile, ne-am trăit iubirile, ne-am ratat ţelurile, ne-am regăsit suflul, ne-am clădit apoi familiile, ne-am început afacerile, ne-am crescut copiii sau nepoţi, ne-am celebrat victoriile şi ne-am vindecat rănile pentru a clădi, laolaltă, o nouă Românie. 

Ce dar, ce şansă, dar şi ce povară...