EXCLUSIV Europarlamentarul PSD Corina Creţu: „Nu avem o strategie coerentă de politică externă”
0
Corina Creţu, vicepreşedinte al Comisiei pentru dezvoltare din Parlamentul European, a acordat un interviu ziarului „Adevărul” în care critică lipsa de viziune a politicii externe româneşti şi vorbeşte despre soluţiile la-ndemână pentru probleme stringente, cum ar fi admiterea în Spaţiul Schengen.
Parlamentul European a deschis o bătălie dură împotriva proiectului de buget al UE, cel aprobat şi prezentat drept un mare succes de şefii de state şi guverne cu ocazia ultimului Summit. Ce se va întâmpla de acum înainte?
Evident, propunerea de Buget nu este mulţumitoare, fie şi pentru faptul că, fiind prima reducere bugetară din istoria UE, induce ideea că vom avea încă şase ani de criză, dacă nu mai mult. Ceea ce nu poate fi acceptat. Nimic nu indică încă şase ani de criză economică în Europa. Ar fi un dezastru economic şi social. Consensul şefilor de stat şi de guvern este unul care trebuie confirmat şi în Parlamentul European.
A fost deja o primă reacţie la acest buget al Uniunii Europene, aşa cum a fost el votat de şefii de state şi guverne la Summit. Există o poziţie a şefilor grupurilor parlamentare din Parlamentul European, prin care aceştia exprimau dezamăgirea privind modul în care a fost negociat şi adoptat acest buget. Practic, s-a dovedit faptul că politicile şi interesele naţionale, şi nu de puţine ori chiar egoismele naţionale, au prevalat în raport cu cele comunitare, cu esenţa însăşi a proiectului european, fapt care ar putea să afecteze procesul european de integrare. Săptămâna aceasta, la Strasbourg, va avea loc sesiunea plenară a Parlamentului European, ocazie cu care vom adopta o Rezoluţie care, după părerea mea, va fi una destul de tăioasă la adresa acestui buget.
Aş vrea să precizez un lucru, mai puţin luat în discuţie în spaţiul public, unde se cunosc mai mult deciziile Consiliului European: de-abia acum încep negocierile privind bugetul între Parlamentul European şi Consiliu. Cred că, în aceste condiţii, un vot final în Parlamentul European nu va avea loc înainte de sesiunea din iunie sau iulie. După cum ştiţi foarte bine, conform procedurilor existente, Parlamentul European nu poate, în actuala formulă, să aducă amendamente propunerii de buget. El nu poate decât fie să-l aprobe, fie să-l respingă.
Ce se va întâmpla în cazul în care Parlamentul European va folosi dreptul său de veto?
În condiţiile unei atitudini rezonabile din partea Consiliului, sper să nu se ajungă la o poziţie radicală a Parlamentului European. Dacă, până la urmă, se va ajunge în situaţia în care bugetul va fi respins, se va merge pe formula unui buget aprobat anual, care va lua ca bază nivelul anului 2013. Şi există o părere unanimă între europarlamentari că, dacă nu anual, cel puţin la mijlocul perioadei acoperite de exerciţiul bugetar 2014-2020 ar trebui să se poată opera o revizuire a bugetului. Mi se pare o abordare realistă: toate ţările fac rectificări bugetare anuale. Cu toate bugetele planificate multianual, un buget pe şapte ani nu are cum funcţiona; am văzut cît de mult şi cât de rapid se pot schimba condiţiile economice pe parcursul unui singur an. E greu de crezut că există o predicţie cât de cât acceptabilă despre economia europeană în următorii şapte ani. O gândire şi o abordare flexibile ale acestor probleme bugetare este în interesul tuturor.
Există şi o altă dezbatere în curs, foarte aprinsă, privind modalitatea de vot care urmează să fie folosită în Parlament. Foartă multă lume înclină să fie de accord cu propunerea făcută de Preşedintele PE, care a propus un vot secret; nu s-a luat încă o decizie finală în acest sens…În cazul neaprobării acestui buget, Comisia Europeană este obligată să propună un altul, dar la care, de această dată, Parlamentul poate propune amendamente.
Privind acest buget, şi nu numai, asistăm, pe fond, la o confruntare între cele două ideologii care predomină la nivelul UE, iar actuala formulă de buget este una care continuă dogma austerităţii bugetare, o formulă care şi-a dovedit limitele, şi care a avut efecte contrare celor scontate de susţinătorii ei. Au fost reduse finanţările politicilor sociale, nu s-a mizat deloc pe creştere economică şi creare de noi locuri de muncă şi acest lucru este foarte vizibil. Tocmai de aceea este nedrept ca noul Parlament European, cel care va veni după alegerile din 2014, să nu poată avea nici un cuvânt de spus în raport cu bugetul UE. În consecinţă, cred că trebuie revizuit totdată şi sistemul de vot la nivelul Consiliului.
Renunţare la sistemul consensului?
Ştiu că principiul consensului sună bine, dar în cazul existenţei a 27 de puncte de vedere, consensul este adesea unul slab, şi neconvingător. Sincer, nu pot spune dacă acest sistem al consensului, aşa cum funcţionează el acum, ne este favorabil. Practic, acum, simpla înţelegere între anumite ţări este suficientă pentru ca ţările mici să nu mai aibă nici o şansă să-şi spună cuvântul, iar interesele lor legitime să fie ignorate. Asta duce, inevitabil, la nemulţumiri, şi la un consens de faţadă, care, mai devreme sau mai târziu, naşte alte probleme. Poate că un sistem care să promoveze şi interesele ţărilor mai mici se impune. Mi-e greu să spun acum cum ar trebui să fie acest sistem. Cert este un lucru: deciziile Consiliului European, şi mai ales modul lor de formare trebuie să fie mai transparente şi mai democratice.
Se vorbeşte despre Europa cu două sau trei viteze, se spune că am fi acum în pierdere de credibilitate europeană, că ne îndepărtăm de centrul de putere unde se iau deciziile privitoare la construcţia europeană. Ce aveţi de comentat în acest sens? Care vă sunt argumentele?
Această discuţie nu este nouă. Extinderea cu 12 state a generat, inevitabil, o serie de probleme, nu atât grave, cât sâcâitoare, ca să folosesc un eufemism. Şi a deschis calea unor noi alianţe şi raporturi de forţe în sânul ansamblului, care au nemulţumit pe unii, în timp ce i-au făcut fericiţi pe alţii. De aici abundenţa de proiecte de ”reformare” a Uniunii, inclusiv ideea Europei cu mai multe viteze, sau a accentuării selective a integrării, de genul: astea sunt obiectivele maximale, şi fiecare merge până unde poate.
Toate contravin principiilor fondatoare ale Uniunii, solidaritate şi egalitate de drepturi şi obligaţii între membri. De asta nu se ajunge prea departe cu aceste propuneri, deşi în practică se încearcă aplicarea unora dintre aceste idei. Acum, ca europarlamentari români, avem exact aceleaşi drepturi ca toţi colegii noştri.
Pe de altă parte, noi cei care venim din noile state membre, nu vorbesc acum doar de români, am simţit că, în practică, nu avem aceeaşi influenţă precum colegii noştri din vechile state membre. Este adevărat, ei au o istorie comună mult mai lungă, s-au creat mecanisme de influenţă, complicităţi, prietenii. Nimic ilegal şi interzis, ci doar frustrant, pentru că este normal să se audă la fel de bine şi vocea noastră.
Este foarte limpede că trebuie să ne continuăm munca de a ne crea relaţii, venim şi cu handicapul de dezoltare economică al ţărilor noastre, decalaje pe care trebuie să le recuperăm. Pe de altă parte, sunt convinsă că noi, românii, am pierdut foarte mult în ultimii ani la nivelul imaginii, adesea pe mâna noastră, din cauza unei politici europene pusă exclusiv în slujba servirii intereselor unui om, nu a interesului naţional al României. Acum încercăm să schimbăm aceste lucruri, dar este foarte greu. Ni s-a lipit o serie de etichete, şi oricât ar fi ele de stupide, de xenofobe şi de discriminatorii, funcţionează şi ne fac mult rău.
Noi şi bulgarii am devenit un soi de spaimă a ”Europei”, şi pun între ghilimele Europa, pentru că, de fapt, majoritatea cetăţenilor europeni nu manifestă respingere la adresa noastră, dimpotrivă. Din păcate, aderarea noastră la UE a coincis cu declanşarea crizei economice, care i-a lovit grav pe mulţi europeni. O serie de politicieni populişti au preferat căutarea de ţapi ispăşitori, nu de soluţii. Nu suntem singurii loviţi: alături de căpşunarul român a stat o perioadă şi instalatorul polonez. Reacţia Varşoviei a fost mai bună decât reacţia Bucureştiului, care nu a înţeles la timp că trebuie să investească în campanii de explicare adresate cetăţenilor europeni.
Respingerea vine din necunoaştere, şi în loc de valorile culturale şi intelectuale ale României, europeanul de rând a luat întâi contact cu mica delicvenţă a romilor, spre pildă. Exemplul cel mai flagrant este cel al Marii Britanii, unde se cultivă cu metodă frica faţă de lucrătorii români şi bulgari care ar veni să invadeze pieţele muncii şi să abuzeze de sistemele de protecţie socială după 1 ianuarie 2014, cu toate că această frică nu are niciun fundament real.
Discuţia apare acum şi în alte state. Este mai degrabă o reacţie faţă de ridicarea cu începere de la 1 ianuarie 2014 a interdicţiilor existente pe piaţa muncii la nivel european. Nu am înţeles ce au de câştigat, şi nici nu îi descurajează pe cei doritori să muncească în aceste ţări. Dar cum spuneam, este mai uşor să apelezi la un discurs de tip populist, care apare mai ales în perioada de pregătire a alegerilor şi care transformă în temă de campanie electorală demonizarea unor cetăţeni europeni. Este o abordare foarte periculoasă pentru viitorul Europei, al principiului liberei circulaţii a forţei de muncă, şi este de aplaudat faptul că atât Preşedintele Barroso, cât şi Comisarul Reding spun că aceste poziţii nu pot fi admise şi că, aşa cum prevede Tratatul European, vor fi aplicate sancţiuni acelor ţări care nu vor deschide piaţa muncii la data menţionată.
Evident, avem şi noi, în această situaţie, o problemă pe plan intern, deoarece nu reuşim să ne coordonăm forţele pentru a contracara aceste abordări discriminatorii şi profund jignitoare pentru demnitatea noastră, ca oameni şi ca români. Noi nu facem decât să ne blamăm la nesfârşit unii pe ceilalţi. Înainte să fie problema lor, trebuie să conştientizăm faptul că este înainte de toate o problemă a noastră, a României: trebuie să ştim cum să răspundem de acum înainte acestor pusee de egoism şi de populism. Că se numeşte Olanda, Marea Britanie sau Germania, Franţa, Italia sau Spania, fiecare din aceste state are aceleaşi obligaţii în UE ca şi România. Şi nu trebuie să punem semnul egalului între demersul unor politicieni sau al unor organe de presă din aceste ţări şi acţiunile lor în contextul obligaţiilor ce rezultă din Tratatele fondatoare ale Uniunii.
Mai devreme sau mai târziu se vor conforma. Din păcate, cuvintele rănesc şi lasă în urma lor răni care nu se vindecă atât de uşor. Îmi pare rău să constat că şi aşa numita ”criză Schengen” putea fi rezolvată fără incriminări şi fără atacuri pe lângă temă, fără inventarea de false probleme şi de false criterii. Era suficient să ni se spună: ”Există la nivelul multor membri ai UE o preocupare legată de conţinutul Tratatului Schengen, punem în discuţie schimbarea unor prevederi şi credem că ar fi bine ca până ce nu schimbăm Tratatul să nu primim noi membri. Apreciem îndeplinirea condiţiilor tehnice şi credem că o mică amânare nu schimbă cu nimic angajamentul nostru de a vă admite”. Scuteam multe discuţii neprincipiale şi multe resentimente. Oricum legarea admiterii României de MCV este abuzivă şi nejustificată, şi nu rezolvă nicio problemă. Este doar o scuză nepotrivit aleasă.
În acest context dificil, câteodată chiar neprietenos, cum caracterizaţi capacitatea României de ieşire externă, la nivelul construcţiei imaginii de ţară, argument esenţial pentru forţa de negociere a unei ţări?
Cred că ar trebui să construim o strategie de comunicare mult mai înţeleaptă legată de imaginea noastră externă şi de felul în care comunicăm atât cu celelalte capitale, cât şi cu presa internaţională. După cum ştiţi, fiind la Bruxelles, am călătorit în foarte multe ţări, am fost de multe ori în Spania sau Italia pe timpul crizelor care îi aveau drept subiect pe românii stabiliţi în aceste ţări, am întâlnit sute şi sute de cazuri de români care muncesc exemplar, sunt respectaţi, au deja o situaţie deosebită, sunt bine integraţi şi contribuie în mod semnificativ, la nivel de comunitate, la produsul intern brut al ţărilor respective. Mulţi s-au implicat şi în viaţa politică, au candidat pentru diverse demnităţi locale. Din nefericire, plecându-se de la câteva cazuri izolate , s-a creat o imagine persistentă a răufăcătorilor care vin din România, totalmente în contradicţie cu realitatea.
Cred că trebuie să adresăm în mod special demersul nostru de comunicare cetăţenilor din ţările în care sunt probleme de imagine, şi aici trebuie să-şi spună mai apăsat cuvântul diplomaţia culturală şi aceea cetăţenească. Am luat recent ”Ursul de aur” la Berlin. De ce nu am susţine prezentarea filmului în Europa, cu prilejul unor manifestări populare, care sunt cu miile. De ce nu am folosi diversele înfrăţiri de oraşe şi comune pentru a promova cultura populară? Nu trebuie să reducem efortul de comunicare la nivel politic şi guvernamental.
Dacă aşa stau lucrurile, de ce nu ştie România să-şi articuleze demersul extern pornind de la o asemenea afirmaţie?
Nu cred că este atât vorba de neştiinţă, ci mai degrabă de inadecvare la un anumit context, cu care nu ne-am confruntat până acum. Trebuie să învăţăm să ne facem cunoscuţi aşa cum suntem, nu printr-o imagine “făcută pentru extern”. Nimeni nu poate spune că toate lucrurile sunt perfecte în România, dar trebuie odată să începem prin a ne afirma şi valorile cu care chiar merită să ne mândrim. Avem multe valori în practic toate domeniile vieţii economice, sociale, culturale, mari sportivi, putem vorbi despre reuşitele excepţionale ale unei şcoli cu tradiţie în a ocupa podiumuri internaţionale la aproape toate disciplinele de studiu, trebuie să ştim să cooptăm acei oameni care au ceva de spus despre ei şi despre România, ce s-au impus ca prezenţe răsunătoare în atâtea ţări din lume, într-o diasporă care ne face cinste. Trebuie să fim mult mai inteligenţi în ieşirea noastră externă, să invităm ziariştii interesaţi de România să vină să vadă realitatea la faţa locului, cu bunele şi relele sale, dar să vină şi să vadă realitatea şi apoi să scrie ceea ce cred cu adevărat. Nu avem încă o strategie coerentă de politică externă, dar asta e şi pentru că ne face atâta rău bătălia politică internă, care se transferă continuu şi la nivel extern. Nu mai ştim să discernem între interesul naţional şi bătăliile politice mărunte din ţară.
Cât de rău produce acest transfer? Exemple, vă rog.
Confruntarea politică este un lucru firesc în orice societate. Numai că în România s-au depăşit nişte limite, nu vreau acum să găsesc nişte vinovaţi dar poziţia mea în acest sens este foarte clară: sunt convinsă că există un om care are atribuţiile constituţionale de a media între partide, între stat şi societate, şi care trebuia să încerce să aducă un climat de pace în lumea românească. Dar nu a făcut acest lucru, mai mult, a generat conflicte şi le-a întreţinut, iar când nu le-a mai putut gestiona, le-a scos în exterior, făcându-i pe alţii arbitri în politica internă românească. Sigur că toate astea ne-au făcut rău. De la sosirea noastră în Parlamentul European, noi, europarlamentarii români, am avut o înţelegere ca în situaţii majore să colaborăm între noi, pentru a promova interesul naţional. Am avut şi o acţiune comună cu colegii din PDL, atunci când românii erau atacaţi în Italia. O minune irepetabilă deoarece, după asta, nu s-a mai putut colabora cu ei, indiferent care era situaţia. Şi au existat cazuri în care ar fi fost absolută nevoie de o poziţie comună a grupului europarlamentarilor români. Am început să ne atacăm între noi, pasându-ne unii altora vina...
Credeţi că ar exista măcar de acum înainte, în acest context extrem de dificil, posibilitatea ca măcar acest grup de europarlamentari români să poată avea o poziţie comună, în raport cu interesele noastre naţionale, pe teme mari cum este Schengen sau intrarea în zona Euro?
Speranţe că aşa ceva s-ar putea petrece îmi fac doar după alegerile din 2014. Sunt convinsă, din păcate, că până atunci va continua această luptă, iar atacul la baionetă va continua să fie modalitatea de luptă politică în rândul europarlamentarilor români, un soi de reflectare a tensiunilor şi conflictelor din ţară. Asta se petrece în realitate, şi nu, cum ar fi absolut normal, pregătirea şi asumarea în comun a unui proiect naţional de dezvoltare în context european, deasupra intereselor de partid şi independent de ciclurile electorale. Iar un mare obiectiv ar trebui să fie, pentru noi toţi, în acest moment în care ideea europeană de solidaritate, cea care a stat la baza cosntrucţiei UE, începe să se estompeze, să readucem aminte că suntem un singur continent şi că ţelul fundamental care a definit UE a fost cel al integrării europene, reducerii decalajelor în toate domeniile şi nu ridicarea unei noi cortine, poate nu de fier, ci dintr-un material care sigur nu e catifea, între vestul şi estul Europei, ceea ce, mai mult sau mai puţin voalat, se încearcă în acest moment.
Cred sincer că viitorul României depinde esenţial de viitorul proiectului european. Un proiect perfectibil, un proiect care şi-a arătat o serie de limite, în contextul crizei economice, dar care, dincolo de asta, a asigurat continentului, chiar şi în momentele grele ale Războiului Rece, pace şi prosperitate, demnitate cetăţenilor lui. Avem acum şansa de a contribui la definirea lui, la daptarea lui la noile condiţii. Nu ne putem refuza această şansă, doar pentru că un lider vremelnic de la Bucureşti are alte preocupări şi un mod bizar de a exercita puterea.
Se încarcă comentariile...
