„Eu sunt şeful!“, „Ba eu!“, „Ba nu!“, „Ba da!“

Nu sunt uselist! Dar, nu este exclus să devin peste noapte. Cum li s-ar putea întâmpla şi altora. Am exerciţiul alegerii răului mai mic, ca toţi românii din 1989 încoace. Riscul e că această transformare subită ar putea să aibă loc la scară mai mare. Risc pentru cine? Încă nu ştim, până spre sfârşitul lui 2014.

M-am străduit ani în şir să rămân fără culoare politică. A fost greu, chinuitor. Când simţeam că m-am pătat cu roşu, sau galben, sau portocaliu, mă curăţam imediat, dădeam cu detergent din cel mai bun.

Dacă te interesează cu adevărat ce se întâmplă în ţara ta, mai ales pe scena politică, te poţi trezi vopsit, la un moment dat, în toate culorile curcubeului. Cred că ce se întâmplă cu mine, se petrece cu toţi cei care încearcă să vadă cu obiectivitate, de exemplu, cine greşeşte în România mai mult: preşedintele, premierul, al doilea om în stat, al patrulea, al cincilea..., şi tot aşa până lista potentaţilor se apropie de sfârşit, dar nu se termină niciodată.

Pentru că, trebuie să recunoaştem, se greşeşte la greu. Astfel, devenim nişte arbitri voluntari ai realităţilor româneşti, aflate într-o nesfârşită zbatere şi confruntare. În această calitate constatăm cu stupoare că războiul politic româno-român din interiorul graniţelor, dar şi din afară, continuă cu o înverşunare fără pereche pe mapamond.

Ultima declaraţie a preşedintelui o confirmă: „Guvernul trebuie să recunoască faptul că a negociat cu FMI fără să aibă vreun mandat de la Cotroceni. Cu atât mai mult, nu îmi pot cere să le validez ceea ce au negociat fără mandat“, motivul principal invocat fiind cunoscuta acciză de 7 eurocenţi la carburant, poate neinspirată, cu urmări nefericite, dar să se pronunţe specialiştii.

Tot preşedintele a afirmat că banii adunaţi de la bietul român, de care i se face o milă până la lacrimi (devenite celebre după vreo 10-15 ani – s.a.), vor fi folosiţi într-un mod neortodox la alegerile din 2014.

De unde ştie preşedintele acest lucru, din proprie experienţă, din auzite sau din predicţii ale unor pretinşi sfătuitori de bine? Această acuză gen „aşa vei face“ nu va putea fi dovedită înainte ca fapta să fie produsă. Nu poţi lua decizii la acest nivel în numele unui fapt care s-ar putea să se producă în imaginaţia unora. E ca şi cum o persoană ar fi oprită pe stradă şi i s-ar spune: „Tu ai de gând să furi, mi-am dat eu seama. Aşa că, te arestăm de pe acum!“

Apoi, guvernul a negociat fără mandat, spune preşedintele şi are dreptate. Dar, presupunând că USL-ul a adormit în timpul plantonului, armata de consilieri prezidenţiali nu putea să sesizeze la timp acest lucru, pentru a preveni o asemenea situaţie care lezează din nou imaginea României în străinătate? Se vede că unde comunicare nu e, nimic nu e. Nu cumva pândim greşeala adversarului, ca după aceea să-i dăm în cap cu lipsa mandatului, care ţine loc de bâtă?

Aşadar, la binele României, în slujba căreia ar trebui să fie toţi aceşti aleşi, se mai gândeşte cineva? De efectele economice ale acestui nou scandal românesc, exportat în lumea investitorilor internaţionali, îi mai pasă cuiva, când agenţiile internaţionale de presă încep să vuiască despre năzdrăvăniile care se produc zilnic pe plaiul mioritic?

Ca acest spectacol să fie total horror, preşedintele mai adaugă: „La Washington e cunoscută poziţia mea“. De ce mai întâi acolo e cunoscută, iar în ţară mai târziu? De ce apelăm mai întâi la arbitrajul internaţional, care de cele mai multe ori se conformează sprijinului solicitat? De ce ne pârâm unii pe alţii ca la grădiniţă? Ne întrebăm, ne mirăm, nu cerem socoteală, chiar dacă avem acest drept.

Sunt destule exemple, pe care le cunoaştem cu toţii, când unele decizii pentru România, care ar putea fi luate în interior, sunt adoptate, cu interes sau lehamite, de cei din exterior. Până la urmă, te întrebi, de unde e condusă România, din interior sau din exterior?

Să nu ştie preşedintele un lucru simplu, şi anume că orice străin la care apelezi pentru a te sprijini, cum s-a mai întâmplat, va folosi acest prilej pentru a te stoarce ca pe o lămâie, că va încerca să profite de bunurile ţării tale prin fel de fel de contracte păguboase, împingând economia ta către un dezastru? Dacă nu ştie, e grav, iar dacă ştie şi nu-i pasă, e foarte grav.

Am recurs doar la un ultim episod din războiul româno-român care ne ţine pe jar de aproape 10 ani de zile, având o miză care s-ar putea traduce aşa: „Eu sunt şeful!“, „Ba eu!“, „Ba nu!“, „Ba da!“, etc.

Oricum, gestul preşedintelui, un politician extrem de abil, dar cu o „mapă profesională“ destul de controversată, de a apăra buzunarul vânturat al românilor, este lăudabil, dar şi puţin credibil. E ca şi cum te-ai apropia de un om, acum în decembrie, şi i-ai spune: „Nu-i aşa că ţi-e frig?“ Fără să primeşti un răspuns de la acea persoană mirată, tu continui: „Poate mă laşi să-ţi pun încă o haină pe tine, aş vrea să-ţi fac un bine dezinteresat“.

Cât despre faptul că aş putea să devin simpatizant al USL-ului, mă mai gândesc. În culorile mele naturale mă simt mai bine, pot să gândesc liber şi să sper ca fraierul că va veni şi o pace politică în România. Poate scăpăm! – vorba unui maestru al cuvântului scris.

P.S.: Mă aştept la numeroase invective din partea băsiştilor. Mi le asum, chiar dacă nu sunt anti-băsist, iar acest lucru se poate observa cu uşurinţă.