În studenţie, am meditat o elevă care avea aceeaşi „anormalitate”. Era indescifrabil scrisul. Mi-a mărturisit că e stângace, dar nu are voie. I-am spus să scrie cu stânga la meditaţii. Caligrafie perfectă. I-am sugerat să facă asta si la clasă. Într-un final, părinţii au acceptat că e mai bine aşa.
 
Azi, am întrebat dacă eu cu fiul meu suntem o familie. Şi dacă cumva un partid naţional liberal nu ar trebui să plece, în orice judecată despre res publica, de la dezideratul că nici o minoritate nu trebuie neglijată, doar pentru că o majoritate se pronunţă diferit, M-am abţinut la vot! Nu singura! Am fost mai mulţi, dar nu cei mai mulţi. Însă suntem voci care susţinem că, atunci cînd majoritatea decide într-un fel, obligaţia politicului este să găsească acele formule prin care să ofere protecţie şi minorităţii.
 
Nu am nici un chef să intru acum în discuţii despre cât de veselă e familia tradiţională şi cât de fericiţi sunt copiii crescuţi în familii tradiţionale, în care urletele pot prăbuşi blocuri. Mă limitez să spun doar atât: orice voi face ca om politic va pleca de la principiul protejării drepturilor fiecărui individ.