Eşecul lui Victor Ponta, eşecul unei generaţii

Eşecul lui Victor Ponta în politica românească este una dintre cele mai mari drame pe care le puteam avea în acest moment. Un personaj tânăr, care părea talentat pentru politică şi care nu dădea semne că şi-ar fi dorit mai mult decât i se cuvine s-a transformat într-unul dintre cei mai dispreţuiţi politicieni din ultimii 25 de ani. În el s-au strâns toate frustrările unei întregi generaţii.

Drama carierei politice a lui Victor Ponta are legătură cu tot ce s-a construit după 1989. S-a vorbit mult despre venirea la putere a tinerei generaţii, care ne va scăpa de Ion Iliescu şi produsele comunismului târziu (ale decadei `80). S-au pus nenumărate speranţe în cei care au astăzi în jurul vârstei de 40 de ani, pentru că ei nu erau atinşi de metehnele vechiului regim, aveau deschidere către Occident şi puteau face diferenţa dintre ce a fost şi ce ar trebui să fie. Dacă ne uităm la cum se prezintă biografia lui Victor Ponta, o să vedem că se potriveşte exact pe acest traseu. Fugit din ţară în 1990, bântuind prin Occident doar ca să se întoarcă acasă, susţinător al Pieţei Universităţii, aproape victimă a mineriadei alături de mama sa, intrare în politică de partea stângă, o carieră profesională normală şi suficient de vizibilă pentru a nu ridica semne de întrebare. Totul corect şi perfect pentru o biografie politică.

Victor Ponta – tânărul perfect din politică 

Trecând peste predilecţia noastră pentru teorii conspiraţioniste (alimentate inclusiv de fostul preşedinte, Traian Băsescu, prin dezvăluirea unei presupuse recrutări de către un serviciu secret), evoluţia publică a lui Victor Ponta este marcată de „establishment-ul” românesc. Traseul său arată după cum urmează: adus în politică de atotputernicul Adrian Năstase şi pus Şef al Corpului de Control al Guvernului, uns şef la tinerii social democraţi, om din Justiţie ca fost procuror, căsătorit cu fiica unui influent politician (Daciana Sârbu), parte a unei generaţii care l-a urmat în politică (Bănicioiu, Şova, Cazanciuc şamd), relaţie bună cu oamenii lui Traian Băsescu (Elena Udrea, Dorin Cocoş) şi chiar o relaţie bună cu fostul preşedinte până la un moment dat, relaţii bune cu tinerii rechini ai mediului economic (Sebastian Ghiţă), legături personale cu oameni importanţi din servicii (George Maior îi este naş), titluri academice luate după moda vremii (doctoratul plagiat). În Victor Ponta s-au strâns toate elementele constitutive ale sistemului politic românesc. Nici prea prea, nici foarte foarte, Victor Ponta era perfect pentru ce se aştepta de la el.

Spre meritul lui, trebuie spus că a ştiut să îşi joace cărţile perfect. Faceţi abstracţie de imaginea lui de acum şi încercaţi să îl vedeţi cum era înainte să devină co-preşedinte USL. Avea în spate moştenirea negativă a PSD-ului, dar o putea spulbera cu un dos de palmă. Până la momentul de glorie, Victor Ponta era un tânăr de viitor, ajuns preşedintele înainte de vreme al celui mai mare partid din România. Talentat la politică, deşi unele gafe din acele vremuri îl anunţau pe marele gafeur de mai târziu. Un om de încredere care nu s-a dezis de cei care l-au adus unde a ajuns. Relativ şters şi modest, lucru care părea prea puţin ameninţător pentru cei care l-ar fi pus în funcţii. Nu dădea semne că e tentat să se întindă mai mult decât îi este plapuma. Nu părea dispus la autoritarisme de genul celor practicate de Adrian Năstase sau Traian Băsescu. Pe scurt, un tip perfect de propulsat în faţă. Aproape că e greu să le reproşezi celor care l-au promovat că nu au văzut şi lipsurile personajului.

Şi atunci unde s-a rupt filmul cu Victor Ponta?

Probabil în acelaşi loc în care a început şi cariera sa. Experienţele personale şi traseul carierei nu i-au fost suficiente pentru a înţelege cu adevărat PUTEREA. Fără a face a analiză a puterii, să ne raportăm la ea aşa cum au înţeles-o predecesorii lui Victor Ponta. Ion Iliescu a ales o relaţie de genul contractului pe o perioadă determinată, poate anii la Moscova l-au învăţat că puterea nu poate fi ţinută permanent. Adrian Năstase a folosit-o pentru propria-i devenire, ca un drog intoxicant. Emil Constantinescu a privit-o egolatru şi şi-a închipuit şi el că e altceva decât era în realitate. Traian Băsescu l-a urmat pe Ion Iliescu, dar a ales să o strunească cu o mână de fier. Toţi au pierdut-o, chit că ştiau sau nu că acest lucru se va petrece mai repede decât şi-au dorit-o. Victor Ponta a vrut câte puţin de la fiecare şi şi-a închipuit că puterea ţi-o dau punctele de audienţă de la televizor. A navigat neinspirat de la comportamente autoritare (eliminarea adversarilor din partid) şi idolatrii (scena zilei de naştere pe Stadionul Naţional) la slăbiciuni decizionale, ezitări, delăsări şi şmecherii ieftine, care ies la iveală imediat într-o lume super-computerizată, dispusă să disece tot până la ultima celulă. Victor Ponta nu a înţeles natura puterii pentru că nu a ştiut cum merg lucrurile şi că adevărata putere nu se vede, doar se manifestă.

De-a lungul cariere sale, Victor Ponta a stat mai tot timpul în umbra cuiva şi acest lucru l-a făcut să apară şters chiar dacă în fapt era mai mult o senzaţie decât o realitate. În PSD a stat în umbra lui Ion Iliescu şi a lui Adrian Năstase cu care inevitabil era comparat de membrii de partid. Ca să îi poată depăşi ar fi trebuit să îi reuşească mult mai multe. Co-preşedinţia USL şi aducerea partidului la guvernare a fost o lovitură importantă, dar care a părut conjuncturală (scăderea masivă pe fond de criză a PDL-ului şi a lui Traian Băsescu), aranjată de păpuşarii din spate (Dan Voiculescu, Viorel Hrebenciuc, Liviu Dragnea şamd) şi mai ales o victorie intermediară, care era cu adevărat o victorie doar dacă se câştiga preşedinţia.

Odată apărut pe prima scenă, Victor Ponta schimbă umbrele de la Ion Iliescu şi Adrian Năstase la Crin Antonescu şi Traian Băsescu. În interiorul USL, Victor Ponta şi-a asumat conştient rolul neoficial de vioara a doua. Cel care arunca diatribe, conducea carele în luptă şi ţinea discursuri înflăcărate era Crin Antonescu. El rămânea cu o imagine de „tehnocrat”, care trudeşte spre binele poporului. Că a făcut conştient sau nu acest lucru, e discutabil. Că a aşteptat momentul în care să îl împingă pe scări pe Crin Antonescu e iarăşi irelevant, pentru că planul a funcţionat pe baza fragilităţii liderului liberal. Dar, deşi a părut că îi supravieţuieşte colegului său, ruperea de liberali a părut doar machiavelică, indiferent cât de mult s-a victimizat Victor Ponta la momentul respectiv şi cât de mult l-a implorat să revină. Din scandal, Victor Ponta nu s-a ales cu mai nimic, dincolo de nominalizarea drept candidat PSD. Momentul i-ar fi permis să se prezinte ca un lider dur, care e capabil să ia măsuri nepopulare atunci când ele sunt necesare, să sacrifice prietenii şi alianţele pentru un scop care depăşeşte amiciţiile politice. În schimb, a părut slab şi dus de val, pentru ca în final să se aşeze cu timiditate pe scaunul lui Crin Antonescu. Şi ca să fie tabloul complet, în momentul care se aşeza mai declara că face acest lucru doar ca să îl ţină cald, că poate-poate se întoarce ocupantul de drept. Senzaţia de indecis, de lider politic ezitant nu face bine nimănui, mai cu seamă unui pretendent la puterea absolută (lecţia lui Mircea Geoană nu i-a folosit la nimic).

Aproape toate etichetele pe care le are astăzi Victor Ponta sunt puse de către Traian Băsescu şi nu sunt convins că îşi dă seama, măcar acum, de acest lucru.

Umbra lui Traian Băsescu 

Dar de departe, umbra care i-a produs cele mai multe cicatrici este cea a lui Traian Băsescu. În această relaţie s-a văzut cu adevărat că Victor Ponta nu este pregătit pentru putere cu adevărat. Dacă în enumerarea de mai sus mai era loc de scuze pentru comportamentul său, în relaţia cu Traian Băsescu, Victor Ponta a arătat că nu înţelege aproape deloc natura complicată a puterii. Greşelile sunt atât de multe încât e aproape imposibil să le acoperim pe toate.

În primul rând, nu te pui cu cei pe care nu îi poţi dovedi, iar Victor Ponta ştia că nu îi poate face faţă unui politician de talia lui Traian Băsescu. Asmuţirea prin gard e un semn de imaturitate indiferent de modul în care are loc, iar când nu verifici poarta ca să te asiguri repetat că e bine ferecată, e aproape suicidal. O altă greşeală a fost să se lase convins de anturaj că Traian Băsescu e pe moarte şi că nu mai are nicio putere aşa că se poate juca cu el cum îşi doreşte. Autoconvingerea de realităţi care nu există şi comportamente construite pe premise false nu e o noutate, dar în acest caz i-a fost fatală reputaţiei lui Victor Ponta. Aproape toate etichetele pe care le are astăzi Victor Ponta sunt puse de către Traian Băsescu şi nu sunt convins că îşi dă seama, măcar acum, de acest lucru.

Lovitura cea mai mare pe care i-a dat-o Traian Băsescu a fost să îl pună în situaţia ridicolă de a avea aproape toată puterea instituţională, dar să joace cu cărţile Cotroceniului. De la semnarea acordului şi până în ziua care a precedat al doilea tur de scrutin, Traian Băsescu a fost cel care a condus dansul, iar Victor Ponta a încercat să ţină pasul. Conflictul le-a cauzat ambilor, doar că Traian Băsescu nu mai avea mare lucru de pierdut, în timp Victor Ponta şi-a riscat viitorul.

Dar unde a ratat cu adevărat Victor Ponta este guvernarea lui de trei ani. Cu toate porblemele şi suficienţele sale, odată numit Premier, Victor Ponta putea deveni un mare om politic. Avea contextul, avea pârghiile, avea un inamic dezavuat de public în Traian Băsescu. În schimb el a ales miştourile de cartier, o luptă de uzură la care nu se pricepea împotriva lui Traian Băsescu şi a numit în Guvern oameni care nu avea ce căuta acolo. Nu cred că am mai văzut vreodată pe cineva atât de indecis şi de împrăştiat în gândire şi comportament.

Alandala economică

La capitolul economie, Guvernul Ponta este un dezastru complet. Cifrele cu care se laudă şi faptul că România e pe o relativă creşetere par mai degrabă moştenite pentru că la capitolul politici economice nu am înţeles nimic din ce vrea Victor Ponta. A mărit salariile tot aşa cum a deschis Sorin Oprescu Podul Basarab făcut de alţii. A propus un Cod Fiscal al cărui mare merit este că e mai degrabă liberal şi pare că e făcut doar ca să le râdă în nas celor de la PNL. A mărit accizele la carburanţi ca să facă autostrăzi, dar nu a făcut nimic şi a avut la Ministerul Transporturilor trei oameni care au fost dezastruoşi (Relu Fenechiu arestat, Dan Şova cu mari probleme şi un contract pierdut, Ioan Rus care s-a ceratat mai mult cu lumea decât a turnat asfalt). După trei ani, nu ştim care a fost programul, ce vrut, ce ar fi vrut să facă şi care a fost în general rolul şi rostul Guvernului Ponta.

Guvernul Pro-Corupţie

Prezentat ca fiind cel mai cinstit guvern, Executivul condus de Victor Ponta a reuşit să colecţioneze condamnare după condamnare, inclusiv un ministru trimis direct de la Palatul Victoria în puşcărie. La fiecare caz, Victor Ponta se încăpăţâna să îi susţină până la capăt, cu orice risc şi fără nici un simţ al propriei conservări politice. A slujit fără nicio ezitare interesele celor urmăriţi de justiţie fără să pară că înţelege ce se petrece şi că s-a pornit pe un drum de pe care nu te poţi întoarce. Nici măcar nu şi-a prevăzut un plan B, pe care să se bazeze în caz că nu face faţă atacurilor justiţiei. A mizat totul pe cartea antijustiţiei în cel mai bizar mod pentru un om politic de la care te aşteptai să înţeleagă cel puţin riscurile personale atunci când vine vorba de a se arunca într-un război în care nu se iau prizonieri. 

De la cel mai cinstit cum se pretindea, Victor Ponta a ajuns la o reputaţie mai proastă decât a lui Adrian Năstase, cu pericole enorme pentru el dacă se confirmă zvonurile legate de afaceri cum e cea de la Rompetrol. Ar fi halucinant să ai un prim-ministru care să se joace cu statul român în acest fel şi să şteargă datorii de sute de milioane de euro pentru cine ştie ce foloase personale.

A făcut declaraţii antiruseşti când a simţit că publicul o cere, după care a plâns de mila ruşilor de la Lukoil. E prieten cu Erdogan şi semneza pentru o moschee enormă la Bucureşti în timp ce restul lumii e tot mai speriată de Islam. 

Social democratul de talie internaţională

Victor Ponta a încercat şi un joc internaţional, de mare lider social democrat. A mers la Paris şi s-a amestecat printre ceilalţi socialişti europeni cu vizibile intenţii de a-şi construi o reputaţie internaţională. A cedat presiunilor Bruxelles-ului pentru o pseudoîmpăcare cu Traian Băsescu. A făcut declaraţii de curtoazie la adresa instituţiilor europene în timp ce USL se distra în marţea neagră. Şi în acelaşi timp şi-a redescoperit dimensiuni naţionale cu care înfiera Înalta Poartă care nu îi permite să îl dea jos pe Traian Băsescu. A mers în China şi a adus China în România dintr-un joc global care nu a fost niciodată explicat. A mers la Soci şi la Baku, întâlniri de la care restul europenilor au lipsit. A făcut declaraţii antiruseşti când a simţit că publicul o cere, după care a plâns de mila ruşilor de la Lukoil. E prieten cu Erdogan şi semneza pentru o moschee enormă la Bucureşti în timp ce restul lumii e tot mai speriată de Islam. Nu a explicat în nici un fel vreunul dintre gesturile sale. O fi vreo strategie în spatele acestor acte, dar trebuie că e mai mult ca secretă pentru că nu există nicio logică aparentă. Aşa că rămânem cu acelaşi comportament ezitant, de om care porneşte într-o direcţie şi se trezeşte că ajunge în cu totul altă parte.

Ce nu a priceput Victor Ponta este că între un politician speculativ şi unul care devine oportunist e o graniţă foarte subţire. Toate actele sale prin care se contrazicea pe sine l-au făcut imprevizibil, dar un imprevizibil pe care nu îl vrei să te conducă. Niciun sistem social nu poate suporta la infinit un lider care nu pare în stare să se controleze pe sine, nu pare capabil să gestioneze puterea pentru un interes cât mai larg şi nu dă semne că pricepe ce i s-a întâmplat, fiind mai preocupat de propria-i soartă înainte de orice.

Mai poate oferi ceva Victor Ponta? 

Puse cap la cap, toate evidenţele ne duc spre opinia că Victor Ponta nu prea mai are ce salva din cariera sa politică. La nivelul partidului îi lipseşte perspectiva viitorului. Ce le poţi promite celor de la PSD? Că îi ţii departe de justiţie? E imposibil şi s-a văzut deja. Că eşti capabil să reorganizezi partidul? Nu ai putut face acest lucru atunci când aveai tot. De ce te-ar crede acum? Că poţi aduce voturi în viitoarele alegeri? Imposibil de vreme ce ai coborât sub pragul partidului. Aşa că perspectiva păstrării conducerii PSD nu se susţine pe niciun argument valid.

În raportul cu electoratul, Victor Ponta este deosebit de vulnerabil din perspectiva propriei prestaţii. Orice s-ar zice, baletul indecis costă pe oricine şi împiedică formarea unui nucleu dur care să te urmeze indiferent de situaţia în care eşti. Putea să înţeleagă ceva de la Traian Băsescu, care a rămas şi el fără putere politică şi joacă de unul singur, dar care are un nucleu mic de susţinători capabili să sare oricând după el în valuri şi să dea senzaţia unei mişcări populari (oricât de fragilă săre inexistentă este ea în realitate).

Şi în cele din urmă, Victor Ponta a dat impresia că nu respectă sistemul ca atare. Sistemul în ansamblul lui, cel care include instituţiile statului, partidele şi societatea civilă, laolaltă cu electoratul. Dacă privim din această perspectivă, prestaţia lui Victor Ponta ar trebui sa fie măsurată prin ce a făcut el bun. Ce am văzut însă e o surprinzătoare lejeritate a prezenţei publice, o indiferenţă nemascată şi o lipsă de concetrare în ceea ce priveşte comportamentul în momente cheie. La Cotroceni, pe vremea lui Traian Băsescu mima un conflict şi se bâţâia de pe un picior pe altul sau se trăgea de mânecile sacoului. La întâlnirea cu Klaus Iohannis s-a acoperit cu un munte de dosare şi s-a băgat sub pupitrul din studiou, iar când a depus jurământul noul preşedinte a preferat să se joace pe telefonul mobil.

La cât de multe dezavantaje a ajuns să aibă, Victor Ponta mai poate rezista la putere (Guvern sau Partid) doar dacă toate astrele i se aşază din nou aşa cum are el nevoie, construindu-i-se încă o dată un context favorabil. Şi singurul context în care ar putea să îşi păstreze puterea ar fi un haos total, care să arunce în derizoriu şi în plan secund toate greşelile sale de până acum. Cu cât se linişteşte mai mult situaţia politică generală cu atât i se văd slăbiciunile. Dar vremurile îi pot fi oarecum favorabile şi un combinator talentat şi cu oarece şansă ar putea să se strecoare printre evenimente şi să iasă la mal vătămat, dar funcţional.

Eşecul lui Victor Ponta este eşecul unei generaţii, pentru că nu e uşor pentru o societate să producă lideri politici responsabili oricând, oricum. Nu e ca la 6 din 49, unde un tânăr norocos din Galaţi joacă o variantă şi se trezeşte milionar peste noapte. O societate care nu produce suficienţi lideri politici competenţi, prin metode cât se poate de transparente şi instituţionalizate, nu face decât să deschidă uşa larg unor aventurieri politici. Alexis Tsipras a ajuns premier în Grecia pe ruinele fostei clase politice, care s-a dinamita singură decenii la rând şi care nu a fost capabilă să producă lideri politici capabili şi votabili.

O fi tentantă teoria revoluţiei sociale a stângii, dar aia nu face decât să confirme dezastrul. Dacă ajungi a nu ştiu câta oară la ideea unei schimbări majore acest fapt se petrece doar pentru că mergi din eşec în eşec. Ideea ar fi fost după 1989 să avem o clasă politică responsabilă, care să asigure generaţii mai bune şi mai echilibrate de la decadă la decadă. Vina situaţiei nu îi aparţine doar lui Victor Ponta, dar el este exponentul clar şi cel mai vizibil al unui proces de selecţie şi de devenire care a eşuat politic şi a tras o ţară după el. Îl putem schimba pe Victor Ponta de la Palatul Victoria, îl putem elimina din politică prin vot, dar asta nu schimbă golul politic major, al lipsei un lider politic din tânăra generaţie, care să dea speranţe în anii care urmează. Victor Ponta nu a fost singura speranţă, dar el a epuizat de unul singur nişte oportunităţi enorme. E complicat să găseşti un politician din intervalul lui de vârstă în care să crezi şi a cărui evoluţie politică să fie dătătoare de speranţe. Cert, pare faptul că el trebuie căutat în afara sistemului tradiţional şi nu neapărat în ceea ce au produs partidele până acum.