Era politicienilor jurnalişti

Alegerile pentru primăria Capitalei de anul acesta sunt cel puţin atipice. Trei jurnalişti deveniţi politicieni îşi dispută platforme diferite şi concurează pentru voturile bucureştenilor. Este vorba despre Gabriela Vrânceanu-Firea (PSD), Laura Chiriac (ALDE) şi, mai nou, Robert Turcescu din partea PMP.

Sigur, nimeni nu le interzice schimbarea de profesie, mai ales că în cazul celor trei ar fi vorba mai mult de o schimbare de ipostază, cel puţin dacă ne limităm la faza campaniei. După ce ani la rând au pus întrebări politicienilor şi i-au supus tirului mediatic, acum se vor avea ei înşişi sub cătarea curiozităţii cetăţenilor şi vor fi ţintuiţi pe scaunul interogatoriului. De altfel, situaţia nu este neauzită în lume, deoarece sfera publică nu are compartimente ermetice. Astfel, în Statele Unite, actorii hollywoodieni sunt adesea angajaţi politic. În India, mai ales în statele din sudul federaţiei, numeroşi actori au candidat pentru funcţii locale, mizând pe capacitatea de a-şi transforma capitalul de imagine de pe ecranul de argint către rostra parlamentului.

În 2014, Euractiv titra înnoirea lotului de legislatori din parlamentul UE graţie unei constelaţii de foşti oameni de presă precum: Patrick O’Flynn din partea UKIP (fost Daily Express); Giovanni Toti din partea Forza Italia (fost angajat Mediaset); spaniolul Josu Juaristi; Nikolay Barekov- Bulgaria sau grecii Giorgios Kyrtsos şi Maria Spyraki.

Traseul este parcurs şi în sens invers de către oamenii de stat. Aceştia/acestea îşi dau seama că succesul lor depinde de o bună comunicare şi abilă promovare a politicilor, de aceea recurg la instrumentele de comunicare în masă. Conturile de Facebook, Twitter, blogurile fac parte din arsenalul decidentului la început de secol XXI.

Dacă este să ne referim strict la alegerile pentru primăria Bucureştiului din vara care ne aşteaptă, explicaţia participării atâtor jurnalişti trebuie încadrată în portativul mai larg al neîncrederii faţă de partidele tradiţionale. Peste tot în lume, dar mai ales în Occident, există o revoltă transideologică împotriva elitelor şi instituţiilor pe care acestea le populează. După ani în care politologii remarcau apatia cetăţenilor faţă de procesul democratic, acum pulsul social pare să se fi inversat, denotând hipertensiunea majorităţii. În America, un candidat provenit din mediul de afaceri precum Donald Trump conduce în rândurile republicanilor; în Europa, numeroase formaţiuni noi sau marginale se mută spre centrul de greutate al spaţiului public. Fie că vorbim despre Podemos, Ciudadanos în Spania; Golden Dawn din Grecia, M10 sau USB la noi, observăm compunerea unei noi armonici ideologice, cu inflexiuni care merg dinspre moderat spre radical. La rândul lor, partidele tradiţionale au învăţat sau cel puţin caută cu disperare să se rebrănduiască, mizând pe aşa-zişii candidaţi sistemic- antisistemici. Adică oameni care provin din rândul elitelor, dar care posedă un şarm deosebit şi pot trece drept „unul de-ai noştri” în ochii celor mulţi. Traian Băsescu, Sorin Oprescu, Monica Macovei, eventual Klaus Johannis au mizat pe adverbul altfel. Cum adverbele nu se conjugă şi nici nu se declină în vorbire, la fel şi aceste produse electorale promit restabilirea unei moralităţi inflexibile pentru a atrage voturile.

O alta tactică este atragerea de candidaţi angajaţi civic (actori, formatori de opinie şamd) care nu deţin carnetul de membru al vreunei formaţiuni, proces pe care îl numesc externalizarea charismei (aşa cum diferite instituţii îşi externalizează anumite funcţii, tot astfel se întâmplă cu vechile platforme politice - nu mai caută în rândurile proprii, ci recurg la străini).

Nu aici ar trebui să căutăm elementul de îngrijorare.

Problema mea este alta: anume corporatizarea şi partizanatul muncii de jurnalist, cu grave consecinţe asupra adevărului.

Departe de misiunea originală a furnizării informaţiilor şi protecţiei împotriva puterii statului, numeroase trusturi mediatice şi jurnalistice au devenit partizanii unuia sau altuia din mai marii zilei. Spre exemplu, în Statele Unite, emisiuni precum Democracy Now cu Amy Goodman sau Young Turks înclină spre stânga, în timp ce Fox News-ul oferă analize partizane în favoarea republicanilor şi a clientelei conservatoare. Fără ca ciocnirile să fie absente (vezi săgeţile aruncate de Donald Trump jurnalistei Megyn Fox), astfel de alianţe se cimentează şi cu ajutorul relaţiilor personale, cum este cea dintre Bill O’Reilly şi antemenţionatul Trump.

Mai mult decât atât, partizanarea vedetelor de televiziune/presă se îmbină cu procesul de creştere a oligopolurilor mass-media pe plan internaţional, după cum arată numeroae studii de specialitate. (Oliver Boyd-Barrett, Communications Media, Globalization, and Empire, Indiana University Press,  2007, esp. pp.196-199, 203)

Graficul de mai jos ilustrează creşterea gradul de concentrare a companiilor de media şi internet în urma achiziţionărilor şi fuziunilor din ultimii ani:

Sursa: Dwayne Winseck, Media and Internet Concentration in Canada Report, 1984-2014, November 10, 2015

Aglutinarea furnizorilor de conţinut informaţional poate duce, cred o serie de gânditori, la reducerea varietăţii punctelor de vedere exprimate. Douglas Kellner, profesor la UCLA în SUA şi continuator al Şcolii de la Frankfurt spune chiar că trusturile media nu fac decât să exprime interesele proprietarilor lor. Deşi nu sunt de acord cu perspectiva sa, există momente când este foarte greu să nu-i dai dreptate.

Cum stau lucrurile în România?

Lucrurile încep să stea asemănător şi la noi, sinergia dintre mass-media, grupuri de interese ascunse şi oameni de radio & televiziune colorând tabloul informaţional. Aşadar, trustul Intact este portavocea lui Dan Voiculescu, virulenţa atacurilor prezentatorilor redând umorile şi ordinele trimise de patron. De cealaltă parte, B1 TV s-a exersat ca amfitrion al fostului preşedinte Traian Băsescu şi oamenilor prietenoşi cu acesta. Realitatea TV a lui Rareş Bogdan, culminând cu Rareş Bogdan însuşi, manifestă simpatii PNL-liste directe, fără nici un efort de ascundere. Nu departe de timpul prezent, un alt ventriloc ce pendulează între presă, politică şi afaceri, Dan Andronic, şi-a găsit numele asociat unui scandal ce implică avocaţi celebrii şi pe prinţul Paul de România. Încă nedevoalat, dar maestru al clarobscurului este comentatorul Niels Schnecker (sau Şmecher, mai bine zis).

Aciuat prin platourile de televiziune româneşti de câţiva ani buni, Schnecker afişează un palmaresul său, ceea ce denotă că avem de-a face cu un impostor de cursă lungă. E de sperat ca la un moment să ajungă funia la par şi în cazul domniei sale şi să îl vedem cu brăţări la mână.

Cel mai zgomotos rămâne, însă, episodul devoalării lui Robert Turcescu, un om care făcea impresie bună drept tânăr rebel care încearcă să schimbe moravurile urâte ale societăţii, pentru ca astăzi duplicitatea sa să ne orbească printr-un joc de oglinzi. Cine (mai) este Robert Turcescu, pe cine reprezintă, de unde-şi ia banii şi cum mai poate spera să fie crezut, atât în interiorul, cât şi în exteriorul breslei sale profesionale?!

Exemplele tratate aici nu sunt nicidecum exhaustice, nici nu-şi propun acest lucru, însă impun o reflecţie asupra misiunii mass-media şi a jurnaliştilor într-o societate plurală. Pentru că cel puţin o bună parte din aceasta mass-media a încetat să reprezinte câinele de pază al democraţiei, ci al unor interese private.