Elita de tinichea

Exact pe 17 februarie, când Curtea Supremă decide că Elena Udrea poate fi eliberată din închisoare şi arestul la domiciliu este suficient pentru continuarea anchetei, inclusiv în cazul celui de-al … şaptelea aviz, diverse televiziuni, de exemplu Realitatea TV, denunţă indignate barbaria inutilă a filmării inculpaţilor cu cătuşele la mâini!

Curios, până acum, dimpotrivă, aceleaşi televiziuni umpleau ecranele cu imaginile respective cu evidentă satisfacţie. În ce mă priveşte, mă bucur c-am denunţat procedeul înainte de această volte-face ipocrită, acum o săptămână (11 februarie) în blogul precedent.

Pe de-altă parte, refluxul mediatic în cazul precedent este simultan cu izbucnirea unui nou scandal în spatiul politic opus, în jurul familiei Ponta, respectiv cumnatul său şi vechii aliaţi Mircea şi Vlad Cosma. Pură coincidenţă, desigur, dar ce noroc pe noi că putem să ne delectăm zilnic cu alte învinuiri, negaţii, puneri şi scoateri de cătuşe etc. Ce mai contează cine le poartă? Contează spectacolul, nu adevărul, scandalul, nu ancheta. Mai ales că, spre bucuria noastră a tuturora, este vizat întreg spectrul politic.

Daţi-mi voie să nu mă bucur de o asemenea curăţenie generală, deşi ştiu că ea este absolut necesară. În fond, asistăm la degringolada întregii clase politice la nivel înalt (Când vor urma şi eşaloanele inferioare? Căci n-o să cred că doar Ridzi, de exemplu, a fost vinovată, şi nimeni dintre subalternii care au semnat hârtiile înaintea ministrului). Avem o elită de tinichea? Incompetentă, inoperantă, simple figurine, ori marionete mişcate de păpuşari invizibili? Nu aveam nevoie de atâtea inculpări pentru a înţelege incoerenţa discursurilor şi evidentul interes personal al înghesuielii generale la Parlament şi Ministere a unor oameni care nu aveau absolut nimic de propus pentru gestionarea mai bună a treburilor ţării. Fiecare dintre noi ştim de ani şi ani că acestea merg prost şi că de fapt nimănui nu-I pasă de insucces.  ´Soluţiile´ de sus, legislative sau administrative, sunt adesea aberante, inoperante, ori inutile, şi chiar şi aşa, modificarea lor este permanentă, la câteva luni, odată cu fiecare schimbare de personal. Noile soluţii par complet rupte de ce se discutase ieri, sau alaltăieri, de către înaintaşi. Informaţiile nu circulă, propunerile nu sunt avansate public, sau se înneacă în retorică. Batem pasul pe loc, adesea ne luptăm doar ca să împiedicăm înrăutăţirea lucrurilor, nu pentru înbunătăţirea lor. Nici desvăluirea neregulilor nu ajută pentru că ea nu duce decât la înlocuirea de persoane, nu de moduri de lucru, reguli, sau proceduri.  

Aşa cum la televiziune se discută numai despre persoane şi se aclamă numai execuţiile publice, tot aşa se discută şi în instituţii, cel puţin atât cât constat în experienţa mea personală, inevitabil redusă, dar nu neapărat atipică. Să dea Dumnezeu să mă înşel, dar cine şi unde prezintă un plan de lucru alternativ real, adică unul bazat pe fapte, scopuri, competenţe, costuri şi beneficii sociale, nu avantaje ale (echipei) directorului? Căci orice nou venit vine imediat cu echipa lui, în propriu interes.

 În fond, mai toate numirile pe post, la orice eşalon, sunt politice, adică făcute după criteriul cui îi foloseşte ea (cui prodest?), nu printr-un concurs pe competenţă reală. Ne zbatem în politics, nu ne salvăm prin noi policies. Suntem de-altfel în continuare convinşi că ´omul sfinţeşte locul´, nu că este necesar să schimbăm sistemul de reguli. Altfel spus, trăim în iluzia premodernă că un loc social, fie instituţie, fie întreprindere, este un spaţiu vid pe care îl ´umple´ primul venit. Ca în baladă, Manole vede locul gol, nu ruinele unei vechi biserici. Altfel, dacă noul venit este un om ´cu frica lui Dumenezeu´, treaba merge bine, dacă nu, ne rugăm să ne fie schimbat de sus căci noi nici nu mai putem, nici nu ştim cum (deşi un alt proverb spune ´schimbarea domnilor, bucuria nebunilor´!).  Sectorul privat, din fericire, mai are un criteriu, obiectiv, profitul. Instituţiile publice, nu, sau prea putin, sau îl aplică haotic.

Înainte de venirea altui şef este nevoie de raţionalizarea procesului de lucru, cred eu. Bine, mi se va răspunde, dar cum vrei tu să-l opreşti  în chiar timpul lucrului, să-l reorganizezi şi apoi să aduci şefii potriviţi? Ştiu, de cînd suntem, şi mai ales din vremea comunismului, am auzit acelaşi slogan: schimbare din mers! Adică ne reorganizăm şi aducem şi alţi şefi simultan. Şi rapid. Altfel nu se poate.

Dar cum de pot alţii? Nu are orice reorganizare exact aceeaşi problemă? De ce ea numai pe noi ne blochează? Mi-amintesc de sugestia din cartea lui Iohannis de la care am pornit aceste mici reflecţii acum câteva săptămâni: pas cu pas.

Readucerea României (măcar) pe linia de plutire nu poate însemna, într-adevăr, înlocuirea peste noapte a vechii elite de tinichea cu una nouă, autentică, în material tare. Ea trebuie făcută treptat, dar sistematic şi pe criteriu consecvent de competenţă managerială. Cine poate însă garanta acest lucru şi cum îl poate organiza? Nu există soluţii miraculoase, dar ce-ar fi măcar să începem discuţia, în cunoştiintă de cauză?  

Ar trebui să înţelegem, inclusiv la TV, că simpla demolare de falşi idoli, ca acum, nu duce automat la apariţia unor zei autentici. Dar ce să facem? Schimbări de legi? Fiecare lege nouă va genera inevitabil, în situaţia actuală, noi moduri de încălcare a ei. Atunci noi atitudini, în loc de noi ameninţări legale? Fiecare în mica lui ogradă? Uitând circul mediatic în jurul victimelor de moment şi mutându-ne atenţia pe analize concrete de situaţii şi probleme? Sau poate renunţând la trista satisfacţie că alţii o păţesc şi noi (încă) nu, ori gândindu-ne nu cum să ne blindăm şmecheriile ci, mai curând, cum să obţinem legal ceva, poate de mai mică anvergură, dar lipsit de spaima cătuşelor?