Dar tot angrenajul din jurul ei, tot makeup-ul de pe figura ei, absolut tot ce o înconjoară pare o mare farsă: te aştepţi din moment în moment să înceapă să râdă în hohote: „voi chiar aţi crezut? pe ce lume trăiţi?“. Discuţiile alandala despre religie, dom' preşedinte, dezvoltare personală, justiţie, sanie cu zurgălăi, Biblie şi unghii roz, toate au realismul pe care-l întâlneşti în piesele de teatru.
 
Bem cu toţii cafeaua fericirii (aşa a brevetat-o doamna) şi ascultăm selecţiuni din programul său politic. Rugăciunea e de bază, „dă-ne nouă astăzi“. Rugăciunea colectivă, în care ne rugăm cu toţii şi aşteptăm să se facă.
 
E o cafenea mică în care se înghesuie vreo 15 foşti PMP-işti şi vreo 3 ziarişti. Bem cafeaua fericirii şi ne uităm la Elena Udrea. Ea stă la geam. Peste drum de decolteul ei e fostul sediu al PNŢCD-ului. De aici se conducea ţara acum 20 de ani. Pe trotuarul ăla se formase şirul de oameni la înmormântarea lui Coposu. 
 
Un fost PMP-ist în blugi citeşte o ştire pe telefon: Bute a scăpat de suspendare pentru dopaj şi poate boxa din nou. Orice veste bună cu Bute în titlu e chiar o veste bună. Elena Udrea ascultă la nişte bătrâni, soţ-soţie. Ce bine ştie femeia asta să speculeze plăcerea bucureşteanului de a sporovăi la cafea toate nimicurile de pe lume: ce le fac copiii, părerile lor despre funcţionarii publici, simpatiile politice. „Când am ieşit din arest“, începe Elena Udrea o confesiune. Dar o întrerup nişte bărbaţi graşi veniţi cu buchete de flori. O cuprind de doamna pe după mijloc, o ating acolo unde are tatuat cu pixul cuvântul "fericire" şi-apoi fac poze. Se mai aude din când în când şi cuvântul „nevasta“. După fiecare „nevasta“ se râde mult. Minutul de hăhăială colectivă. „Aaaaşa, când am ieşit din arest, am început să citesc cărţi de dezvoltare personală. Astfel am descoperit eu religia, prin dezvoltare personală. Şi mi-am dat seama că Biblia e cea mai bună carte de gândire pozitivă şi dezvoltare personală“.
 
Acum! Acum o să izbucnească în râs! Dar, nu. Ea stă liniştită şi foarte serioasă la masa de la geam. Dincolo de ea se vede Bucureştiul gri, oraş ţinut în lesă vreme de un deceniu de doamna şi prietenii ei. Toată lumea ştie asta, dar nimeni nu întrerupe piesa. „Azi-noapte am visat că ţineam un discurs în noul Parlament. Numai la asta mă gândesc“. Ziariştii întreabă: „bine, bine, dar Sărbătorile?“. Ehe, mai e până de sărbători. 11 decembrie e noua sărbătoare, iar până una alta, doamna ţine post. 
 

 
O femeie amărâtă, cu un fes tras pe ochi, bagă capu' să vadă şi ea ce e înăuntru. Vede şi pleacă dând din mână a lehamite. În acelşi timp o altă femeie intră pe uşă cu o caserolă de prăjituri şi cu un mic steag tricolor. E ovaţionată, steagul e pentru maşină, prăjiturile-s de casă, dar doamna ţine post. Caserola cu bunătăţi e aşezată frumos pe pânza steagului şi întâlnirea merge mai departe în aceeaşi notă de dadaism politic. 
 
Doamna stă la geam, la fel de serioasă. Tot despre Mântuitorul vorbeşte (m-am plictisit, hai acasă). Din afara cafenelei numai unghiile false i se văd desenând prin aer conturul Domnului, înconjurat de heruvimi, cu tablele gândirii pozitive la dreapta şi cu chivotul dezvoltării personale la stânga. Vraja mistică se duce repede. Bucureştiul vinerea e cel mai urât loc de pe pământ.