Ekaterina cea Mare despre lupta statulului cu serviciile. Lecţii pentru „cazul Băsescu-Turcescu“

Sociologul Cătălin Stoica observă ceva important: „Declaraţia lui Traian Băsescu potrivit căreia nu poţi fi preşedinte al României dacă ai dublă comandă (ofiţer acoperit) relevă ceva mult mai grav: faptul că serviciile de la noi pot servi sau chiar servesc şi altor interese (private?, străine?) decît aşa-zisului interes naţional“.

Asta-mi aminteşte o faimoasă poveste din Rusia secolului al XVIII-lea. În una din zile, Ekaterina II-a brusc se apucă să scrie nişte piese de teatru şi să le pună în scenă. Sînt piese foarte ironice şi defăimătoare la adresa unei grupări numite „grupul moscovit Rosenkreuzer“. Vuieşte tot Petersburgul şi Moscova. De ce se apucă de teatru ditamai ţarina Rusiei, supranumită Ekaterina cea Mare? De ce ţinta ei este un grup „sub acoperire“, necunoscut publicului larg? De ce o persoană cu atîta putere nu foloseşte alte metode? Stranie întîmplare, tema extraordinar de interesantă.

Acum ceva timp, am discutat cu Andrei Zorin (profesor la New College din Oxford), specialistul nr. 1 în Rusia secolelor XVIII-XIX. El îmi explică aşa (simplific la maximum): „Ciclul antimason“ (aşa sînt numite cele trei piese de teatru) al Ekaterinei a II-a are un program ideologic, strategic şi tactic foarte bine definit şi este îndreptat împotriva „grupului moscovit Rosenkreuzer“. Ce este acest grup? Este echivalentul unui grup al serviciilor de azi, cu putere paneuropeană şi cu influenţă mare asupra grupurilor de putere internă. De ce acest grup devine ţinta Ekaterinei? Pentru că el pune în pericol Statul, Puterea. De ce Ekaterina alege teatrul? Ce este teatrul acelor vremuri?

Este echivalentul mass-mediei actuale, de aici se pot propaga cel mai bine ideile, de pe scenă poţi distruge cel mai curat adversarul.

De ce alege această strategie? Pentru că are nevoie să discrediteze aceste structuri la nivel popular, să prevină posibilele alianţe antipalat. Şi mai are nevoie şi de o susţinere populară. Ea alege calea ironiei, a satirei, a comediei şi reuşeşte pînă la urmă să-i distrugă pe acei „Rosenkreuzer“. Teatrul însă rămîne în picioare şi va prospera în Rusia multă vreme. „Opricinicii“, adică cei foarte apropiaţi şi loiali puterii politice şi economice care contează cu adevărat, la fel, vor rămîne neatinşi.

În cazul nostru, maşinăria pornită de preşedintele Băsescu a discreditat şi distrus mai întîi „teatrul“ (a se citi mass-media, dar nu e singurul vinovat) şi i-a discreditat serios pe „rosenkreuzerii“ români. Ba mai mult: preşedintele a reuşit să pornească un adevărat război între instituţiile statului, ca să nu mai vorbim de lupta dintre diversele grupuri sociale.

“Opricina“ locală rămîne însă la locul ei. Întrebarea corectă ar fi: cine sînt ei? Ca să aflăm, ar trebui să ne mai întrebăm: cum se face că ştim atîtea despre convorbirile private ale unora şi altora, ştim cine sînt „agenţii sub acoperire“, dar nu ştim nimic despre lucruri cu adevărat importante şi semnificative pentru ţară. Iar unele din aceste lucruri „publice şi importante“ sînt chiar secretizate: cum ar fi, de exemplu, contractele marilor privatizări, contractele unor lucrări publice de anvergură care implică mulţi bani şi interese majore nu doar locale.

Dacă e să interpretăm cele ce se întîmplă la noi prin grila de lectură a cunoscutului sociolog german Georg Simmel, cel care a scris o carte faimoasă, numită Despre secret şi societatea secretă, atunci putem spune următoarele (iarăşi simplificînd mult): viaţa modernă, statul modern, se bazează pe o „economie a creditelor“, iar societăţile bazate pe secret se bazează pe parteneriat (familie, clanuri, caste etc,). În modernitate, tendinţa e următoarea: privatul devine tot mai privat, iar publicul tot mai public. Evenimentele din România ultimului deceniu ne arată o mişcare inversă: Statul lucrează cu sectorul privat cu contracte tot mai secretizate, circuitul banilor este un adevărat secret de stat şi mister, în timp ce dosarele, convorbirile private ale oamenilor devin tot mai publice. Pînă şi agenţii sub acoperire devin publici. Încotro ne îndreptăm? De ce am mai vota, de ce să mai mimăm „democraţia“, dacă oricum „zarurile au fost aruncate“ şi alegem ceva ce deja a fost ales? Acesta e doar începutul şi doar o parte a poveştii.