Fireşte, din tablou nu lipsesc politicienii, îmbulziţi la tăieri de panglici şi poze sclipitoare ce stau să fie montate rapid pe pagina de socializare şi discursurile lor minunate, în general corect acordate în limba romana, rămân ceva dubii în privinţa miniştrilor şi a prim-ministrului. Adevărul de dincolo de această vitrină e mult mai frust: şcoala românească e defazată de provocările societale şi noul profil mental-psiho-emoţional al elevilor şi studenţilor de astăzi, rămasă în urmă din cauza eşecurilor repetate de reformă (democratic împărţite între culorile politice) şi a lipsei de încredere, generalizată şi justificată de starea de fapt.

Profesorii au o misiune din ce în ce mai grea, lucrează cu elevi care sunt distraşi şi impregnaţi de cultura internetului şi a televizorului. Părinţii fac din ce în ce mai greu faţă cheltuielilor „învăţământului gratuit“. Sistemul de învăţământ paralel (recurent termen în România de azi, pare că totul e paralel!) al meditaţiilor înfloreşte pe fondul eşecului sistemului oficial.

Elevii se plâng de profesori şi de manuale, profesorii se plâng de elevi şi de manuale. Cu toţii deplâng gramatica oficialilor şi propria situaţie de a fi pe mâna lor. Şcolarii circulă între ei clipuri de pe Youtube care explică de ce şcoala „nu te ajută cu nimic“, mi-a parvenit şi mie unul, de la unul din ei, se întâmplă să fie chiar unul dintre copiii mei. Am încercat să-i explic contrariul, dar nu a fost simplu. Mesajul clipului era bazat pe realităţi greu contestabile. Şi totuşi, ceva trebuie făcut în acest fiasco vopsit în roz al şcolii româneşti. De undeva trebuie început.

În ce mă priveşte, cred că una dintre şanse ar fi în parteneriatul public-privat în dezvoltarea învăţământului profesional, în implicarea antreprenoriatului în conectarea şcolii la viaţa economică şi socială reală, la oportunităţile ei.

Poate părea exotic, dar cred că mai mult sport „pompat“ în şcolile noastre şi în cultura tinerilor n-ar strica. Mulţi dintre voi aţi privit, probabil, finala feminină şi festivitatea de premiere a US Open de sâmbătă noaptea. Dincolo de performanţa sportivă, ceea ce am văzut la Osaka, tânăra japoneză de 20 de ani, care a intrat deja în istoria tenisului şi a propriei naţiuni, ceea ce am văzut în comportamentul ei pe parcursul jocului, în modul în carea traversat penibilele momente create de adversara ei (o mare sportivă, altfel) şi în modul în care a suportat presiunea imensă a publicului şi a ştiut să câştige şi să primească victoria, a fost  educaţia! Sportul forjează educaţia şi invers!

Desigur, un prim-ministru luminat şi un ministru competent şi realist, vizionari în acelaşi timp, ar ajuta foarte mult. Suntem încă departe de toate acestea, dar cu atât mai mult trebuie să o afirmăm. În 2015, am coordonat elaborarea Programului de Guvernare PNL „Reclădirea Naţională“ şi am stabilit că primul capitol din Program va fi „Educaţia“, primul program politic, şi singurul până la această dată, care începe nu cu Economia, nu cu Finanţele, nu cu Statul de Drept şi Justiţie, ci cu EDUCAŢIE. Pentru că numai prin educaţie se poate construi trainic, numai prin educaţie poate fi o renaştere naţională.

Dar mai întâi trebuie să demonstrăm, ca naţiune, că suntem capabili să renaştem învăţământul românesc de calitate. De aceea, în loc de „la mulţi ani“ aş spune mai degrabă „renaştere grabnică învăţământului românesc de calitate“. Materie primă avem, profesori buni şi copii dotaţi, inteligenţi, unii dintre ei chiar supradotaţi, dar ne lipseşte reţeta. E timpul că antreprenorii privaţi să se implice şi aici. E o muncă de durată, care necesită răbdare, o construcţie pe termen lung care trebuie să înceapă imediat.