Bunăoară, textele, pamfletele lui Constantin Tănase nici nu zici că nu au fost scrise ieri - vremurile parcă sunt trase la indigo. 

Aşa-zisa luptă împotriva clasei politice sau a unui partid este o iluzie. Ar trebui, cred eu, identificat şi schimbat duşmanul, ceea ce e foarte uşor, de altfel, numai că acesta se încarnează în imensa majoritate a românilor. Or, de aici, lucrurile se complică, în mod paradoxal, transformând „lupta“ într-un amplu exerciţiu retoric - deoarece, dacă nu e totuşi imposibil, atunci e aproape imposibil să salvezi un popor de el însuşi. Suntem inepuizabili şi mereu egali cu noi înşine - ne cosmetizăm grijulii faţa şi ne consolidăm silitori năravul. De aceea societatea românească musteşte în paradoxuri care, de cele mai multe ori, devansează cu mult orice imaginaţie, frizând absurdul, nerozia: impostorii reclamă impostura, sforarii acuză sforile, corupţii înfierează corupţia, hoţii s-au săturat să tot fie victime ale hoţiei, preoţii cultivă vanitatea, spunându-ţi că eşti vanitos, atunci când invoci morala biblică, reperele christice ş.a.m.d. Fiecare e nemulţumit, însă nu de absenţa binelui, ci de de răul mai abitir al celuilalt, căruia îi cade victimă.

Aşadar, în virtutea unui „panta rhei“ mioritic, ce ţine apăsat de o dialectică stupidă, lucrurile îşi ating vioaie contrariul, astfel încât, nu binele, ci mai-răul devine duşmanul răului, ca să parafrazez adagiul voltairian.

Dacă ar fi să primim cadou o ţară civilizată, cu tot ce înseamnă aceasta, pe care ar urma să o conducem şi să o locuim numai noi, în cel mult 20 de ani, am aduce-o la nivelul României de astăzi - invocând, apoi, badijonaţi în dureri şi nostalgii, tot soiul de duşmani străini şi fel de fel de beţe oculte mondiale băgate în roţi.