Electorii nu intră în cabina de vot fiindcă politicienii i-au umilit fălindu-se cu ceea ce pretind că li s-ar fi dat celor care le-au încredinţat mandate şi funcţii bine plătite, aşa cum recent l-am auzit spunând sfidător şi iresponsabil pe un catastrofal, îngâmfat, prost educat şi ambuscat fost ministru al Culturii, ori cu dorinţa de a le administra guvernanţilor cu un astfel de tupeu inimaginabil o lecţie usturătoare, exemplară. Ci pentru că au şansa de a opta în favoarea celor care, de la un ciclu electoral la altul,  le-au câştigat încrederea.

Semnul cel mai clar că în România lucrurile sunt încă departe de a se fi aşezat hotărât şi ireversibil pe făgaşul cel bun, dar şi mai grav, că din 2017 încoace, de când la guvernare se află coaliţia PSD-ALDE, situaţia s-a deteriorat drastic, îl reprezintă felul în care s-au desfăşurat, până la un punct, alegerile europarlamentare şi Referendumul referitor la legile justiţiei convocat de preşedintele Iohannis.

Mulţi dintre cei care şi-au făcut ieri datoria civică şi, aş îndrăzni să spun, deopotrivă de conştiinţă şi patriotică de a-şi exercita dreptul de vot au simţit nevoia de a compara ceea ce s-a petrecut  în incinta secţiilor de votare, cozile, răbdarea cu care alegătorii au aşteptat să le vină rândul, dorinţa românilor aflaţi în alte localităţi decât cele de domiciliu de a-şi exercita dreptul la vot recurgând la serviciul listelor suplimentare cu atmosfera din vremea alegerile din 20 mai 1990.

Aparent, comparaţia ar fi una favorabilă. Şi ar arăta că românii au rămas fideli spiritului democratic care i-a animat îndată după Revoluţie, atunci când, la mai bine de 40 de ani de la alegerile din noiembrie 1946, până la urmă falsificate de comunişti, au avut iar dreptul de a vota liber. Ori că şi-au regăsit fidelitatea.

În realitate, lucrurile stau mult mai puţin bine. La aproape 30 de ani de la Revoluţie, ne-am aflat cam în aceeaşi situaţie în care eram în 1990. Am votat fiindcă unii dintre noi am încercat să stopăm, să gonim răul. Un rău care parcă nu vrea să plece şi găseşte mereu mijloace să se insinueze şi instaureze la putere. Avem de-a face cu o situaţie ce s-a repetat şi în 1996, atunci când CDR a obţinut victoria graţie sau, mai corect spus, din cauza exasperării la care ajunseseră românii după 6 ani de regim iliesciano-fedesenist, şi în 2000, atunci când acelaşi Ion Iliescu a recâştigat puterea  ca urmare a temerii că ţara ar putea încapea pe mâinile unui Corneliu Vadim Tudor, reîntrupat azi de fiinţe primar-agresive de teapa unor Liviu Nicolae Dragnea, Codrin Ştefănescu, Lia Olguţa Vasilescu, Eugen Nicolicea, Şerban Nicolae, Liviu Pleşoianu, Carmen Dan, Rovana Plumb şi alţii de aceeaşi joasă speţă, dar şi în 2014 când printr-un miracol am fost salvaţi de ascensiunea acelui Arturo Ui simbolizat de Victor Ponta.

Ceva s-a schimbat totuşi în bine în 2019. Şi se poate chiar spera că de ieri România a primit şansa de a o rupe definitiv cu ceauşismul care ne-a bântuit şi după decembrie 1989. Ieri, PSD şi ALDE au primit o lecţie usturătoare. Şi anume aceea că românii nu sunt o marfă şi nici nu sunt de vânzare. Românii le-au transmis celor care conduc sus-menţionatele partide că nu ajunge să le măreşti salariile crezând că astfel ţi-ai cumpărat dreptul de a le îngădui mai puţină democraţie. Şi de a le da în schimb din ce în ce mai multă minciună, prostie, demagogie, anti-europenism, naţionalism agresiv şi ticăloşie.

Important e şi că a apărut o forţă politică nouă, atipică, uber, aşa cum a denumit-o undeva sociologul Vasile Dîncu. E vorba despre USR-PLUS printre ai cărei membri nu se regăsesc nici foşti comunişti, nici liberali mânjiţi de ruşinea alianţei cu pesediştii ori de reminiscenţe useliste, nici foşti pedelişti care, în anii în care s-au aflat la guvernare, au fost mai degrabă preocupaţi de bunăstarea proprie decât de cea a ţării.

Notabil e şi că tinerii, îndeosebi cei din marile centre universitare, şi-au regăsit apetitul electoral, au înţeles că votul lor contează, iar creşterea semnificativă a votanţilor şi a gradului de responsabilizare a electoratului, îndeosebi a populaţiei educate, li se datorează în principal lor. Şi forţei de mobilizare pe care au probat-o pe reţelele sociale.

Diaspora şi-a manifestat încă o dată solidaritatea cu cei care au rămas în ţară şi a arătat că, uite, îi pasă. Că nu e indiferentă, deznaţionalizată, fără de ţară. Iar pentru vina, neruşinarea, ticăloşia de a-şi fi bătut iar joc de Diaspora bătrânul şi iresponsabilul securisto-comunist, recidivistul Teodor Meleşcanu care parazitează Ministerul de  Externe trebuie să îşi dea demisia de urgenţă.

Totul e ca schimbarea ce s-a făcut simţită ieri să fie valorificată şi valorificată cu ocazia confruntărilor electorale viitoare. Atunci când forţelor răului, antieuropenilor din PSD şi ALDE, trebuie să li se arate definitiv că vremea falsului, a minciunilor, a cumpărării voturilor, a corupţiei ridicate la rang de politică de stat şi validată prin articole ticăloase strecurate în Coduri penale aberante create cu dedicaţie, dar şi încuviinţate de o mizer politizată Curte Constituţională este, cu adevărat, de domeniul trecutului.

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevărul.ro