Desigur, orice cercetare sociologică realizată imediat după alegerile prezidenţiale are anumite limitări, în mare parte generate de tendinţa unei părţi din populaţie de a-şi redefini în mod conformist poziţiile anterioare. Majoritatea oamenilor nu vor să fie de partea învinsului şi, în termeni sociologici, acest lucru se reflectă într-o creştere bruscă a încrederii în candidatul/echipei care a ieşit învingător/învingătoare din confruntarea electorală.

Acest fenomen este pus în evidenţă datele prezentate de INSCOP care aracă că încrederea în Klaus Iohannis a cunoscut un salt spectaculos, faţă de o cercetare similară realizată în luna octombrie, de la 35,2% la 60%. Tendinţa înregistrată în cazul noului preşedinte al României este perfect normală, dar magnitudinea ei arată şi că în acest moment există o aşteptare uriaşă vizavi de prestaţia preşedintelui ales. Practic, românii îl recompensează pe Klaus Iohannis şi sancţionează restul oamenilor politici (cu mici excepţii ale unor lideri care înregistrează creşteri foarte uşoare). Pe poziţia secundă în clasamentul încrederii în personalităţile politice coboară  Mugur Isărescu cu 45,7%, iar locul al treilea îi revine lui Victor Ponta, care înregistrează un recul mare faţă de octombrie, explicabil prin acelaşi efect bandwagon de care pomeneam mai sus.

Efectul alegerilor prezidenţiale se răsfrânge însă nu doar asupra actorilor implicaţi direct, ci şi asupra restului personalităţilor politice incluse în sondaj, funcţie de măsura în care au fost percepute ca sprijinindu-l pe Klaus Iohannis sau, dimpotrivă, făcând campanie împotriva acestuia. În contrapondere, de pierdut au avut acei politicieni care au fost asociaţi direct sau indirect cu Victor Ponta ori care, deşi provin din zona opoziţiei, au evitat să îl sprijine în mod direct pe Klaus Iohannis.  

La fel ca şi în cazul încrederii în personalităţile publice, intenţia de vot pentru partide măsurată la două săptămâni după încheierea alegerilor prezidenţiale trebuie analizată în contextul emoţional post-electoral.

Concret, PNL-PDL (noul PNL) ar obţine 41,7% din voturi dacă duminica viitoare s-ar desfăşura alegeri parlamentare (faţă de 31,8% în octombrie), urmat de Alianţa PSD-UNPR-PC cu 38,8% (41,9% în octombrie).

PNL-PDL beneficiază de perioada de graţie specifică oricărei organizaţii politice care obţine direct sau indirect, printr-un candidat prezidenţial, un succes electoral semnificativ. Rămâne de văzut în urma cercetărilor din lunile următoare dacă avansul PNL-PDL este unul conjunctural sau unul consistent pe termen mai lung. Gestiunea problemelor interne sau de altă natură, managementul resurselor umane mai ales în cazul unor personalităţi ale celor două partide cu certe probleme de imagine şi reputaţie vor avea un impact asupra scorului electoral viitor al liberalilor.

În ceea ce priveşte Alianţa PSD-UNPR-PC, deşi a suferit un eşec electoral, îşi păstrează un nivel ridicat de susţinere, în marja scorului pe care îl avea înainte de alegerile prezidenţiale, lucru care îi permite să joace în continuare un rol politic major în lunile care urmează. Şi în cazul PSD, modul în care vor gestiona problemele interne, vulnerabilităţile certe de imagine ale unor personalităţi sau felul în care vor depăşi testele finalului de an – noul buget si restructurarea guvernului – îşi vor pune amprenta asupra susţinerii electorale a alianţei şi a PSD în mod special.

”Ca o concluzie generală, remarcăm şi o premieră: primele două clasate adună împreună puţin peste 80%, lucru care apropie România mai degrabă de situaţia unei ţări cu sistem bipartid, care are avantajul unor guvernări mai stabile pe termen lung şi mai coerente din punct de vedere al politicilor publice.”

Locul al treilea îi revine Partidului Mişcarea Populară cu 5,6% (6,4% în octombrie), iar cel de-al patrulea UDMR cu 5,1% (5,3% în octombrie). Formaţiuni precum PLR, PPDD, PRM sau PNŢCD nu ar trece pragul parlamentar de 5%, fapt care, la prima vedere, ar sugera o tendinţă de evoluţie a scenei politice către o structură bipartidă, apropiată de modelul german (aşa numitul sistem de ”două partide şi jumătate”).

Totuşi, dacă am aplica teoria clasică a formări unui sistem politic bipartidist, aşa cum a fost ea formulată de celebrul sociolog şi politolog francez Maurice Duverger, am constata că actualul sistem electoral din România nu ar fi de natură să exercite o presiune în acest sens, în condiţiile în care, contrar formulei deja încetăţenite, acesta nu este de tip uninominal. De unde rezultă că actuala distribuţie a intenţiior de vot nu poate fi explicată exclusiv prin raportare la această teorie, deşi în ultimele luni evoluţiile de pe scena politică au mers în direcţia unei polarizări puternice.

În funcţie şi de măsura în care partidele vor ştii să răspundă aşteptărilor legate de reformele majore, cum ar fi modificarea Constituţiei, a legislaţiei electorale, consolidarea statului de drept, sau rezolvarea problemelor legate de corupţie, tendinţa către o formă de bipartidism se poate accentua. Pe de altă parte, votul pentru un partid marginal de tip antisistem aşa cum a fost PPDD în 2012, precum şi persistenţa unor forme de nostalgie faţă de sistemul comunist sugerează faptul că există încă în societatea românească un bazin electoral care poate alimenta partide anti-sistem şi, deci, anula perspectiva unui bibartidism românesc pe model german sau pe model românesc atipic (cu un sistem electoral proporţional, cu două partide foarte mari şi 2-3 partide foarte mici).

Indiferent de evoluţiile sistemului de partide, România are nevoie, după 25 de ani de la schimbarea de regim, de mai multă stabilitate la nivelul puterii executive şi a celei legislative care să se transpună în politici publice coerente, utile cu adevătat societăţii.