Dughin şi războiul ca soluţie de a pătrunde în „noaptea cea mai adâncă”

Nişte prieteni mi-au pus în mână o carte de Aleksandr Dughin, „A patra teorie politică”, apărută, anul acesta, în română, la Chişinău. Cum despre Dughin se vorbeşte tot mai mult, în media fiind publicată şi o listă a aşa-zişilor prieteni ai lui Dughin în România, am fost destul de interesat s-o citesc.

Ideolog al Kremlinului, discipol al misticului român de limbă franceză, Jean Parvulesco, unul dintre cei mai inspiraţi critici ai Occidentului şi un gânditor conservator revoluţionar: cam asta auzisem despre Dughin înainte de a-i citi cartea.

Nu l-am citit pe Parvulesco; în schimb, am avut, într-un fel, acces la filiaţia conservatoare a gândirii ruseşti prin intermediul lui Lev Şestov şi al discipolului acestuia, Benjamin Fondane (amândoi evrei proveniţi din Estul Europei, care au scris în franceză). Unul dintre prietenii care mi l-au recomandat pe Dughin se plângea că, în România, nu există niciun interes faţă de un reacţionar ca Joseph de Maistre. I-am amintit că Cioran a scris despre de Maistre unul din cele mai importante studii ale sale. România nu duce lipsă de conservatori.

Mărturisesc, deci, că intuiam ce aveam să citesc în cartea lui Dughin. El, Dughin, are exact acele trăsături ale antimodernului tipic, definite de Antoine Compagnon, în Antimodernii (Art, 2008). Este contrarevoluţionar (propunând, de fapt, o „revoluţie conservatoare”), anti-iluminist, pesimist, adept al teoriei păcatului originar şi al sublimului, vituperant. Totuşi, lectura a fost cât se poate de utilă. Ea m-a clarificat şi m-a pus în gardă nu atât asupra poziţiei mele de locuitor al Estului Europei sau asupra statutului meu de român în raport cu Rusia, cât a riscurilor la care ne putem expune atunci când confundăm metafizica cu politica. Dughin nu e cine ştie ce filosof; în schimb, este un ideolog foarte bun. Foarte bun, dar şi, adesea, hazardat. Entuziasmele sale mistice şi patriotice pot să-l transforme, dacă nu chiar îl transformă de-a dreptul dintr-un critic radical al liberalismului occidental într-un neocon rus.

După izbucnirea crizei economice globale şi mai ales după criza ucraineană se discută tot mai mult despre riscul unui nou război mondial. Acest risc există, fireşte, iar cei care nu-l iau în considerare procedează de obicei la fel cu scepticii, evrei sau nu, din timpul celui de-Al Treilea Reich, care considerau că motive raţionale, mai ales de ordin economic, îl vor face pe Hitler să se abţină de la declanşarea unui război şi de la lichidarea evreilor. Împotriva acestor „atotştiutori” s-au exprimat deja Horkheimer şi Adorno. Nu este deloc inutil să reiau aici întregul text: „Una dintre învăţăturile epocii hitleriste este cea cu privire la prostia de a fi prea deştept. Câte n-au mai fost argumentele competente prin care evreii s-au îndoit de şansele sale de ascensiune, când aceasta era deja clară ca lumina zilei. Îmi amintesc de o conversaţie în care un economist dovedea că îmbrăcarea Germaniei în uniforme ar fi fost imposibilă, întrucât ar fi dăunat intereselor fabricanţilor bavarezi de bere. Deştepţii au pretins mai apoi că, în Occident, fascismul este imposibil. Pentru că sunt atât de proşti, deştepţii le-au uşurat barbarilor sarcina. Neadevărate sunt toate acele judecăţi bine orientate şi perspicace, prognozele întemeiate pe statistică şi experienţă, constatările care încep cu propoziţia ”În fond, în această problemă eu sunt specialistul”, statement-urile concluzive şi solide. Hitler a fost împotriva spiritului şi împotriva umanităţii. Dar există şi un spirit împotriva umanităţii: trăsătura sa caracteristică este superioritatea bine orientată” (Dialectica luminilor, Polirom, 2012, p. 234). Aşadar, motivaţiile economice nu vin deloc împotriva războiului, cel puţin de la un punct încolo, ci mai degrabă se constituie ca un element în plus şi apoi chiar ca elementul principal. Împotriva liberalilor, Karl Polanyi a arătat, în Marea transformare, că originile fascismului şi ale dezastrului care a urmat se regăsesc tocmai în liberalismul economic şi în ampla sa mişcare istorică de dislocare socială.

Categoriei „atotştiutorilor” i se opune însă gaşca belicoşilor, a războinicilor - deocamdată ideologici. Ea este convinsă de falimentul criticii normative, civice la adresa capitalismului liberal, ca şi de ipocrizia sau de lipsa de efecte a criticii ironice sau artistice. Bei o Cola şi te uiţi la un film de Lars von Trier: aceasta nu este o reală atitudine de frondă, ci înseamnă, dimpotrivă, să faci parte din gloata globalizată a „indivizilor de masă”, care au abandonat „masa de adunătură” şi „principiul-Fuhrer”, ascultând de „principiul-programului” TV (Peter Sloterdijk, Dispreţuirea maselor. Idea Design & Print, 2002, p.19).  Problema belicoşilor este cum ne putem întoarce la masa de adunătură şi la principiul-Fuhrer, altfel spus cum putem obţine o reacţie măsurabilă în efecte concrete. Aleksandr Dughin face parte exact din această gaşcă a celor care ţin neapărat să iasă cu război.

Nu voi prezenta în întregime teoria filosofică şi politică a lui Dughin. Nici n-aş putea să fac asta, plecând de la lectura unei singure cărţi. Aş vrea să atrag atenţia doar asupra unor elemente, care mi se par a fi foarte importante. 

Ceea ce propune Dughin este o suspendare a modernităţii prin reîntoarcerea la credinţa pravoslavnică. El numeşte acest lucru „revoluţia conservatoare” (p. 296). Trebuie să uităm sau să nu ţinem cont de marele eveniment al Occidentului, moartea lui Dumnezeu, începând de la care a debutat postmodernitatea. Trebuie să uităm inclusiv transformarea carteziană a lumii, în iluminism, să provocăm practic întreaga istorie occidentală, a cărei logică de evoluţie a condus în mod fatal la victoria liberalismului. Această metafizică se traduce politic prin reînvestirea încrederii în Rusia şi în misiunea ei imperială. În contextul globalizării liberalismului, Rusia este singura forţă capabilă să împiedice instaurarea unui guvern mondial, condus de Statele Unite ale Americii, şi să producă o răsturnare de anvergură la nivel ideologic (să înlăture dominaţia liberalismului). Plecând de la un text al lui Carl Schmitt despre Reich, Dughin introduce teoria lumii multipolare ca alternativă la unipolarismul american. Rusia este responsabilă de coalizarea tuturor forţelor anti-occidentale, de la organizaţiile islamiste până la China (apropierea strategică de China este văzută ca esenţială), precum şi de asumarea şi coordonarea acestei lupte: „... Moscova, având o experienţă diplomatică enormă şi un potenţial destul de bun, îşi poate asuma rolul de coordonator al noilor imperii la scară mondială. Ţara noastră posedă toate deprinderile şi tradiţiile necesare pentru o astfel de activitate” (p.237).

Reacţionarismul lui Dughin este construit, în cea mai mare parte, pe opoziţia faţă de teoria lui Fukuyama despre sfârşitul istoriei ca victorie a democraţiei liberale. Această teorie are ca fundal filosofic interpretarea pe care Alexandre Kojeve – tot un rus - a dat-o dialecticii hegeliene din Fenomenologia spiritului. Teoria lui Fukuyama are însă o dimensiune politică forte (faţă de caracterul metafizic al dialecticii hegeliene), care poate conduce la o interpretare greşită a semnificaţiei modernităţii. Ceea ce se arată în lumea postcomunistă nu-i nicio victorie. În acest punct, Dughin are dreptate. Victoria liberalismului – dacă putem vorbi despre aşa ceva (şi putem vorbi) – este o victorie fără sens pentru că sensul nu mai este posibil. Acest mecanism al modernităţii, care a condus în mod fatal lumea în non-sens, a îndreptat-o spre nihilism şi spre ”abis” nu a putut fi stăvilit. În Noaptea din Grădina Ghetsimani, Şestov vorbeşte despre dispreţul lui Pascal faţă de raţiune, precum şi despre întoarcerea sa către creştinism, către credinţa absurdă a lui Avraam, către Evul Mediu. În pragul modernităţii, Pascal a putut vedea fără greş care va fi sfârşitul ei. Acest sfârşit nu era victoria liberalismului, ci a non-sensului raţiunii. Rolul modernităţii era şi a fost acela de a demonstra că omul nu are niciun sens în această lume. Ideologiile modernităţii nu au fost decât măşti sub care omul s-a ascuns. În acest sfârşit al istoriei, pur şi simplu omul nu se mai poate ascunde. Este cu totul altceva decât victoria liberalismului american.

Dughin continuă însă să vorbească despre liberalismul american şi să-l atace pe Fukuyama, făcând o nouă greşeală. În invitaţia sa la război, una lirică, constă această greşeală. Fireşte că, în calitate de rus, el vine cu oferta rusească, pune deci la bătaie tancurile şi rachetele ruseşti. Esenţială este însă credinţa sa că războiul a rămas singura cale de a mai salva omenirea, că numai războiul ne va conduce în noaptea cea mai adâncă, atunci când riscul este maxim, şi citează în acest punct pe Heidegger, care, la rândul său citează pe Holderlin: ”Acolo unde e cel mai mare risc, se află salvarea.” (p. 43) Războiul nu poate fi însă o soluţie. Nu în război se află cel mai mare risc. El nu va conduce decât la lichidarea umanităţii şi, dacă nu a întregii umanităţi, atunci a umanului din om. Şi aşa cele două războaie mondiale au sfărâmat credinţa în umanitatea omului. O nouă lovitură, rezultată dintr-un noi război, ar fi fatală pentru om ca fiinţă umană. El nu ar face decât să transforme distopia liberală, a omului condus de maşini (Matrix), într-o distopie rusească, o fiinţelor umane degenerate, devenite neumane (în româneşte, se spune neom), cam aşa cum se regăsesc în Sectanţii, de Mamleev. Cel mai mare risc înseamnă a răspunde la întrebarea: Cum poate să fie omul uman atunci când a devenit neuman, atunci când esenţa sa este neumanitatea? Războiul nu-i aşadar decât cealaltă faţă a vidului, este vidul pravoslavnic (sau islamist). Cel mai mare risc nu se află în război, care îl va rata cu siguranţă întrucât va conduce inevitabil la cea mai mare catastrofă. Cel mai mare risc se află poate în ameninţarea războiului, ameninţare care rezultă – aşa cum spune şi Dughin - din reacţiile faţă de ”victoria democraţiei liberale”, din reacţiile faţă de globalizarea vidului. Ea poate ajuta la conştientizarea problemei, însă n-o  va putea rezolva, şi asta pentru că cel mai mare risc nu este de ordin politic, ci metafizic. Cel mai mare risc rezultă din dizolvarea ideologică a omului, din faptul că omul a rămas gol şi trebuie să înveţe să trăiască gol cu sine însuşi. Aici se află cel mai mare risc. Nu liberalismul îl face să fie sau să pară aşa, aşa este el, dacă se priveşte în faţă. Din această perspectivă, şi americanii, şi europenii, şi ruşii sunt la fel de dezavantajaţi. În noaptea cea mai adâncă ne vom scufunda toţi.