PAMFLET Dregători, iscoade şi ghiauri în zaiafet: politica la Gurile Dunării

Desen de Vali Ivan

Ambasadorul Sultanului revine cu un interesant raport despre întâlnirile cu oficialităţi ale ghiaurilor de la Gurile Dunării, precum şi cu colegi din corpul diplomatic. Cu această ocazie, lămureşte şi un mister.

Cu plecăciune îţi dau de ştire, Luminăţia Ta, că am îndeplinit porunca de a mă mai vedea cu unul şi cu altul, prin ţara de la Gurile Dunării. Din ce mi-au zis ei, din ce-am mai aflat eu, mă căznesc să-nţeleg ce e-n capul ghiaurilor.

N-am izbutit încă, Preaputernice, s-ajung la neamţul cel mic pus la cârma iscoadelor dinlăuntru de către Vodă, neamţul cel mare. Am stat, însă, la taifas cu cel de dinaintea lui, care-i om cu minte şi cu carte, nu degeaba l-a luat naş de cununie Marele Logofăt. Şi iată ce-am înţeles: nu putea el, netam-nesam, să se ia de juzi cu legea zisă a Marelui Frate, că doar nu băuse licori şi nici ierburi nu pufăise. Aşa că mai degrabă zic c-a plecat el să-şi ajute finul, care fi-va curând ameninţat de hicleni, dacă nu cumva chiar este. El se va uita în ochii acelora şi le va spune: ia staţi voi liniştiţi, ca să nu-mi amintesc eu ce şi cum. Iară dacă nu se va putea ca Marele Logofăt să rămână şi şef al partidei roşii, atunci s-ar putea să-l vedem pe el în fruntea partidei, că apusenii îl plac şi nici la borcanul cu miere nu pare a fi umblat, precum alţii.  

I-am urat cele cuvenite pentru viitor, căci găsesc tare folositor obiceiul acesta al ghiaurilor, ca iscoadele să se vâre în politichie. Iară capii lor, după ce pleacă sau zboară din dregătorie, să n-aştepte nici măcar preţ de-o cafea ori de-un ciubuc (dintr-ăla, nu dintr-ălălalt), ci iute să-i vezi într-o partidă, luptând pentru enteresul ţării. Şi mi-ar plăcea să nu mai meargă care-ncotro, unde le trăzneşte, ci să facă o partidă a lor, că la cât de mulţi sunt, sigur înving.

Şi nu-i deloc de glumă cu iscoadele, precum a simţit-o pe pielea lui fostul Domn, pleşuvul. Ăsta le lăuda cât e ziua de lungă, doar că-n ultimii doi-trei ani ajunsese să nu-l mai asculte nimeni, deşi toţi pocneau din câlcâie când trecea el. Am fost şi eu să-l văd, să-i spun vorbe bune din partea Strălucirii Tale, şi să-i amintesc că ţi-a trecut supărarea după ce-a luat-o el razna şi-a zis că Marea cea Neagră e lacul muscalilor.

N-am stat decât un sfert de ceas, că-i aştepta pe vreo câţiva din partida lui, care-s cam tehui de cap după ce-a ajuns în temniţă jupâniţa cea bălaie. Iară rândaşii lui îi lustruiau trăsura, că dup-aia urma să meargă la zbiri – ăia de le zice, pe limba noastră, savcii – şi nu se face să umble fostul Domn prin târg cu trăsura prăfuită. N-arăta el prea bine, aşa că i-am zis de nişte alifii şi l-am rugat să stea vreo două-trei luni în casă, dar să nu cetească gazete, să nu se uite la cutiile vorbitoare şi mai ales să nu intre pe tăbliţe, că toate îi fac rău.

N-ai să crezi, însă, Împărat al Împăraţilor, ce mi s-a-ntâmplat dup-aia. Nici nu mă-ntorsesem bine acasă, că primesc vorbă să mă-nfăţişez degrabă la Palat, că vrea să mă vadă însuşi Vodă. Aoleu, zic, să ştii c-o fi aflat neamţul că, urmând porunca Strălucirii Tale, l-am mai sfătuit astă-toamnă cu una-alta pe Marele Logofăt, care voia s-ajungă Domn şi nu i-a ieşit.

Când colo, mă-ntâmpină slujitori şi secretari numai zâmbet, şi-mi zic să merg degrabă în cabinetul de taină al Domnului. Iar ce-am văzut acolo, Preaputernice, nu credeam a fi cu putinţă: Vodă râdea în hohote, de nu se putea opri. Într-un târziu mă vede şi, după ce trimite cuvenitele salutări Înălţimii Tale, îmi zice: Efendi, vezi teancul ăla mare de ziare din colţ? Ia şi ceteşte. Eu, ce să fac, m-apuc de cetit, căci le-nţeleg bine limba. Şi el s-aşază liniştit în jilţ, iar din când în când iar îl mai buşea râsul.

În toate gazetele acelea, iară teancul era pân-aproape de tavan, scriau unii şi alţii ce-ar trebui să facă Domnul, cum ar trebui să iasă şi să strige, ba împotriva unuia, ba a celuilalt. Să-l numească în dregătorie pe unul şi să-l mazilească pe altul. Să-l laude pe unul şi să-l beştelească pe altul. Cum să se poarte cu muscalii şi cu cei din ţara uncheşului sau din Inglitera ori cu nemţii şi frâncii, ba am găsit pe unul care-l învăţa cum să se poarte chiar cu Înălţimea Ta. Iară la sfârşit m-a întrebat: ei, Efendi, ai citit? Şi am găsit cu cale să râd şi eu, după care mi-a făcut semn şi am ieşit.

Acum, amintindu-mi toate astea, zic că ori o luase razna Vodă în ziua aia, ori încă n-au înţeles bine ghiaurii pe cine au pus parafa. Eu zic că n-ar fi rău să-l inviţi la Stambul, să-l cunoşti şi să afli care-i adevărul, cu înţelepciunea Luminăţiei Tale.              

A doua zi l-am vizitat puţin pe trimisul muscalilor, care m-a chemat să stăm la taifas. Eu m-am făcut a nu vedea că, faţă de anul trecut, pe masă nu prea mai erau icre negre, iară pereţii erau cam coşcoviţi. L-am întrebat cum mai vede el treaba cu ghiaurii de la Gurile Dunării şi, Preaputernice, nu-l mai puteam opri. O jumătate de ceas s-a plâns că nu mai e ca pe vremuri, când tocau ăia de la afaceri străine mii de galbeni pe întâlniri despre prietenia la Marea cea Neagră, cu – iertare – votcă şi dănţuitoare la sfârşit. Am fost şi eu chemat la câteva şi zic c-are dreptate, aşa trebuie clădită dragostea de vecini.

Una peste alta, Stăpâne, eu i-am zis trimisului că degeaba-l plimbă ţarul din când în când pe aici pe înţeleptul Dugheană, să-i ia pe ghiauri cu frăţia pravoslavnică: îs bani pierduţi, mai bine l-ar duce prin alte părţi. Mai degrabă plăteşti câţiva pomanagii care să urle că din cauza apusenilor şi-a rutenilor o să-i ia pe ghiauri  la oaste, cu arcanul. După ăştia s-or lua alţii care zic la fel, dar cărora nu mai trebuie să le dai niciun ban. Iar proşti sunt destui, căci neamul ghiaurilor acestora este mare. 

I-am mai destăinuit că degeaba strigă ai lui, din două-n două zile, că au prăştiile aţintite împotriva ţării. Şi tot degeaba ameninţă că păsările lor de fier pot ajunge într-o clipă deasupra târgului de-i zicea Tomis, cârmuit de măscăriciul acela despre care ţi-am mai pomenit. Asta, zic eu, nu face decât să-i împingă şi mai abitir pe ghiauri în braţele uncheşului de peste marea cea lată. Nu vezi, i-am zis muscalului, cum se bat ghiaurii cu pumnul în piept că, în sfârşit, după ani de zile, le vine un trimis al cancelariei uncheşului? Nu vezi cum începe padişahul lor să dea tot mai tare cu pumnul în masă, ca evropenii să pună şi ei bani în teşcherea?

O fi-nţeles, n-o fi-nţeles, n-am de unde să ştiu. Dar îl aştept pe trimisul uncheşului, să-l firitisesc, după care voi da de ştire Luminăţiei Tale despre ce şi cum. Pân-atunci, însă, mai trebuie să-ţi spun că dintre ghiauri sunt mulţi cei care zic: ne-ar plăcea să ne-nţelegem mai bine cu muscalii, dar, dacă ei nu vor, asta e. Aşa mi-a vorbit chiar boierul cel mititel însărcinat cu trebile diplomaticeşti, cu care m-am văzut în dimineaţa asta.

Mie tare îmi place omul ăsta, că-i citit şi deştept, deşi nu prea ştie, săracul, să-i ocârmuiască pe slujbaşi. N-are el habar – o ştie doar Înălţimea Ta – că tocmai de la mine a ajuns la gazete boroboaţa aia, când oamenii lui au vopsit harta ţării frâncilor în culorile ţării nemţeşti, de-au râs toţi, chiar şi curcile, ca să nu mai zicem de muscali. Dară lasă că o şi meritau puţin, atât boierul nostru, cât şi neamţul: altădată să bage seama dinainte, nu după, cum îşi fac treaba lefegiii. Altfel, Stăpâne, dacă iei în seamă rugămintea robului tău şi-l inviţi pe Domn la Stanbul, veni-va şi boierul acesta să se vadă cu înţeleptul nostru vizir, care mi-e şef. Doar să-i porunceşti vizirului să fie cu băgare de seamă dacă-i dau ghiaurii vreo hartă, ca nu cumva în locul împărăţiei noastre s-o pună ăştia pe cea a muscalilor.

Iară astăzi am luat prânzul cu trimisul Italiei, şi-am stat de vorbă despre toată nebunia asta cu savciii şi cu juzii, care nu mai pot respira de câţi boieri, negustori şi lefegii au de umflat. L-am întrebat dacă el chiar crede că se vor vindeca ghiaurii de boala bacşişurilor şi a peşcheşurilor. Mi-a spus că tot aşa era şi la ei, acum mai bine de douăzeci de ani: au băgat în temniţă dregători cât pentru trei divane, başca negustori şi lefegii, după care venit-au alţii buni şi cinstiţi, de nu mai au mult şi se duc dracului cu toţii. Drept să spun, tare mă tem c-aşa are să fie şi la ghiaurii noştri.

Mă uit şi eu şi aproape că nu-mi cred ochilor. Mai an, cum îl umflau pe unul, fie de la partida roşie a Marelui Logofăt, fie de la ăilalţi, îndată urlau duşmanii: sunteţi nişte hoţi, cu toţii. Acuma, însă, aproape că poţi auzi musca zburând, de linişte ce e. Căci capii fiecărei partide se uită cine a mai dispărut din Divan, din Adunare, dintre beii giudeţelor şi oraşelor şi tot aşa. Şi-şi zic: dacă ieri dispărut-a unul de la ei, nu cumva mâine dispărea-vor doi de la noi?

Doar din când în când, aşa cum a fost deunăzi, la adunarea celor cu caftane roşii, îşi mai dau drumul la gură şi spun ce gândesc – să se umble la pravile, să-i mai schimbe pe savcii sau pe judecători, într-un cuvânt, să-şi poată oamenii face negoţul. Sau când e vorba să fie legat vreun membru al Adunării, le spune ălorlalţi că mâine-poimâine o să păţească şi ei la fel, şi-i cuprinde tremurul pe dinlăuntru.

Aşa că, spre a afla mai multe şi a-ţi da de ştire, după cum mi-ai poruncit, am fost în vizită la domniţa cea naltă şi cu voce suavă, şefa savciilor, care-i acuma spaima tuturor. Îţi mulţumeşte pentru gâdele pe care i l-ai trimis, doar că la ei e altfel, aşa că l-a pus la-nvârtit hârtii, iar o dată la trei zile îl scoate la poartă cu ştreangul – doar aşa, să-l vadă lumea. Cât despre maşinăria de-ncolăcit limbi şi cea de răsucit degete, i-au plăcut şi cred c-o să cumpere de la noi, nu de la apuseni. Dară să ştii că era toată-nlăcrimată, zicând că ea poate sălta doar hoţi mari, iar pentru fiecare dintre ăştia există câte zece mai mici, care abia aşteaptă să crească mari.

În tot timpul ăsta, la Gurile Dunării e zaiafet mare, cu – iertare – cârnaţi şi licori. Stau ghiaurii cu gurile căscate, seara, să vadă cine-o mai fost săltat peste zi, iară dimineaţa se trezesc la ceasurile şapte, să vadă la ce porţi mai bocănesc zapciii. Iară unii chiar pun rămăşaguri: oare unde o să se oprească mâine trăsurile cu mascaţi?