Dramaturgie politică

În România, alegerile europarlamentare de duminică, 25 mai, au stabilit ierarhii, dar nu au adus cu ele nici un fel de certitudini. Din perspectiva acestei constatări simple, rezultă cât se poate de limpede că sacrificarea temelor de campanie europene, legate de continuarea procesului de integrare a României în Uniunea Europeană, în favoarea chestiunilor şi disputelor interne, s-a dovedit perfect inutilă.

Considerate a fi o prefigurare a alegerilor prezidenţiale din toamnă, Europarlamentarele nu au însemnat decât o repetiţie generală călduţă în urma căreia, în cursul săptămânii ce stă se incheie, mai toate formaţiunile politice cât de cât active din România au început să joace 24 de ore din 24, 7 zile din 7, un cacofonic, imprevizibil, adesea şocant dar posibil productiv spectacol cu un Astă seară se improvizează. Spectacol de scrierea dramaturgiei căruia şi de a cărui eficienţă se fac direct responsabile inspiraţia, flerul şi capacitatea de a lua decizii rapide ale liderilor. Pentru moment, nu s-ar putea nicidecum spune că ceea ce s-a întâmplat imediat după 25 mai nu a stat sub semnul rapidităţii.

PSD-ul şi USD-ul lui Victor Ponta au câştigat cel mai mare număr de voturi şi cel mai consistent număr de mandate în viitorul Legislativ european. Numai că bucuria victoriei s-a transformat în grimasă în clipa în care exit pollurile dătătoare de speranţe cu dimensiuni de vertij au fost binişor contrazise de anunţurile seci ale Biroului Electoral Central. Mesajele acestuia i-au făcut pe liderii pesedişti să lase să se răsufle şampania din sticlele prematur desfăcute. Fiindcă a devenit clar că social-democraţii, partidele (încă) aliate şi candidatul lor comun nu vor câştiga, aşa cum şi-ar fi dorit, prezidenţialele din primul tur. Şi cum turul al doilea e încă şi mai generos în procuratul de surprize decât a fost Andreea Marin în vremurile ei bune, dl. Ponta şi ai săi vor fi în situaţia de a căuta noi aliaţi pentru identificarea şi fidelizarea cărora ar trebui să fie dispuşi la orice negociere. Ba chiar şi la compromisuri, oricât de puţin onorante, ba chiar mizere ar fi aceste. Din fericire, nu puritatea e principala problemă a PSD şi a aliaţilor lui.

În tot acest timp, dreapta se resetează. Astfel, după demisia d-lui Crin Antonescu din fruntea PNL, formaţiunea ce până mai ieri se pretindea a fi succesoarea Partidului Brătienilor, a intrat într-o operaţie de repoziţionare doctrinară şi de schimbare de sex făcută cu preţul aruncării la coşul de gunoi a propriei sale istorii. Istorie în sacrificarea căreia decizia de sâmbată a d-lui Antonescu de a nu mai candida la prezidenţialele din toamnă ar fi cvasi-lipsită de semnificaţie şi de miză dacă nu ar determina şi marca startul în campania pentru Cotroceni a domnului Klaus Johannis şi nu ar însemna începutul unui obligatoriu proces de unificare cu PDL-ul.

 Doar perspectiva şi dezideratul unificării ar justifica şi ar face credibile salturile mortale  recent impuse PNL-lui de dl. Antonescu, mişcări vizând abandonarea afilierii la ALDE în favoarea admiterii în PPE. Iar unificarea ca şi posibila candidatură a primarului Sibiului la funcţia supremă în Stat, mai ales aceasta din urmă, sunt de natură să dea dureri de cap stângii şi lui Victor Ponta.

 Deocamdată şi din păcate sunt destule indicii că încuviinţarea mariajului PNL –PDL cu PPE ca naş, mariaj plănuit  de domnii  Antonescu şi Blaga de dragul revitalizării, recredibilizării şi unificării dreptei, va veni cu destulă dificultate nu doar dinspre liberali, ci şi dinspre pedeliştii din teritoriu ce au propriile interese. Şi chiar dacă va veni, nu va însemna nici ea prea mult dacă la împlinirea doritului şi necesarului proces nu se vor asocia şi “civicii” domnului Mihai Răzvan Ungureanu, şi “popularii” d-lui Traian Băsescu. Dintre aceştia, doar Forţa Civică condusă de dl. Ungureanu pare cât de cât dispusă la dialog, un dialog pentru a cărui reuşită fostul prim-ministru se declară a fi gata să îşi sacrifice chiar şi iluzoria şi lipsita lui de sens  candidatură la preşedinţie. O ambiţie pe care dl. Ungureanu o tot flutură încercând să se bage singur în seamă şi să facă uitate ruşinoasele 2, 6 procente cu care abia că l-a miluit electoratul pe 25 mai.

În schimb, Mişcarea Populară ţine pe mai departe morţiş să îşi conserve încăpăţânata independenţă. Puţin contează că independenţa în cauză nu valorează decât 6%. Puţin contează că independenţa cu pricina ar putea costa chiar dispariţia respectivei formaţiuni care, deocamdată, spre a-şi mai atenua eşecul îşi tot falsifică data naşterii, încercând să ne convingă că şi-a început existenţa de abia acum vreo trei luni. Asta deşi orice om cu memorie bună îşi aminteşte că ea a existat cu mult timp înaintea înscrierii la tribunal şi că pentru existenţa mulţi consilieri prezidenţiali şi nu doar domnii Papahagi şi Preda şi-au sacrificat concediul din vara trecută . 

Brusc revenit în actualitate şi pe ecranele televizoarelor spre a se mai înfrupta fie şi numai pentru câteva zile din deliciile condiţiei de preşedinte de partid doar cu numele şi de expunerea mediatică aferentă, dl. Eugen Tomac e preocupat nu numai de conservarea virginităţii mereu refăcute a partidului. Ci mai cu seamă de salvarea Elenei Udrea, al cărei rol defel benefic în trecutele alegeri dar şi în viitorul Mişcării cu iz de final coclit şi berceamondializat de Cotroceni a început să fie denunţat până şi de jurnaliştii ce aplaudau necondiţionat orice mişcare plănuită, dictată ori venită la vedere dinspre Traian Băsescu.

Şi fiindcă tot am adus vorba de precinstitul nostru preşedinte, să observăm că marea temă a dreptei româneşti nu e, aşa cum o declară fruntaşii ei pe la b1tv, salvarea ţării de “ciuma roşie” pesedistă, ci dilema dacă la salvarea cu pricina va fi agreată sau nu, ar fi utilă ori dimpotrivă participarea d-lui Băsescu. Agreere ce poate merge până la desemnarea acestuia ca viitor premier. Rămâne de văzut dacă atât de principialul Traian Băsescu va avea puterea de a urma exemplul lui Crin Antonescu şi va facilita prin retragerea sa coagularea unei drepte lărgite.

Carevasăzică, în România de după alegerile europarlamentare, dreapta se reorganizează, iar stânga staţionează. Acestea sunt unicele lucruri sigure. Mai puţin clar e dacă cineva chiar mai e preocupat cu adevărat de guvernarea ţării. Sau dacă România mai are Parlament şi altfel decât pe statele de plată.