Dragnea, baronul-vulpe

Sevil Shhaideh - a anunţat Liviu Dragnea, nu cu pompă în glas, ci mai degrabă în sotto-voce, la fel cum s-au auzit şi şuşotelile celor prezenţi: „Şşş...adeh..Sevil? Cine? Sss...adeh?”. Sigur, a punctat înainte de anunţarea acestui nume că motivul pentru care nu s-a miruns singur şi nesilit de nimeni pe el însuşi în funcţia cu pricina a fost legat de ”o condamnare nedreaptă” şi „o lege neconstituţională”.

Asta înseamnă, în meta-analiză, că tot ce e strâmb pe lume are îndreptare. Ne putem aştepta, dacă ne ghidăm strict după aceste declaraţii, ca Liviu Dragnea să acţioneze, pentru preluarea scaunului guvernamental, ca o „vulpe” politică, în sensul folosit de Pareto pentru a diferenţia elitele vulpi de elitele lei, primele acţionând prin viclenie, iar cele din urmă prin forţă. Pentru că poziţionarea preşedintelui nu i-a permis lui Dragnea să fie leu, aşadar să încerce o auto-numire a sa, în forţă, fostul baron de Teleorman a apelat la un tertip pe care cei versaţi în ale politicii îl înţeleg, putând fi descifrat în cheia unui appeasement cu bătaie scurtă până la un soi de lovitură-blietzkrieg de schimbare a legii şi imediată rocadă la putere. A numit un om „de casă”, Sevil fiind numită de unii chiar omul de paie pe care Dragnea, ca un master puppet, îl va dirija din umbră până când va reuşi să schimbe legea pernicioasă. Nu e Dragnea, nu încă, dar e la même Janette.  

Titlurile din presa internatională care au anunţat numele viitoarei ocupante a funcţiei de prim-ministru nu au fost cu mult diferite de cele asociate cu numirea primului primar musulman al Londrei, Sadiq Khan. Publicaţii prestigioase ca Bloomberg, New York Times sau Fox News au anunţat astăzi cu emfaza cuvenită: România va avea prima femeie prim-ministru – primul şoc, care face parte şi din minoritatea musulmană a ţării – cel de-al doilea motiv de mirare. În afară de aceste două atribute, nimic impresionant cu privire la CV-ul ei nu se regăseşte în descrierea preluată de publicaţiile străine, pentru că multe dintre funcţiile deţinute de Sevil Shhaideh au fost fie în administraţia publică, fie în cea centrală – fără realizări remarcabile - iar la capitolul „Educaţie şi formare” nimic nu indică vreo propensiune către studiu, perfecţionare, in fine, nimic nu indică acea uncie în plus de ambiţie necesară pentru a excela. Ceea ce nu reprezintă neapărat o piatră de moară de gâtul PSD, care a exclus ideea unui prim-ministru technocrat şi a marjat pe revenirea la un guvern politic. Ei bine, numirea asta, dincolo de situarea PSD pe un teren aseptic, descotorosit de rasism, naţionalism, conservatorism şi alte –isme care i-au fost atribuite partidului cel puţin în ultimele două campanii, aduce plusuri în plan extern.

Numirea asta nu este, de fapt, decât un puseu imagologic pentru Liviu Dragnea, care încă se vrea premier şi îşi construieşte o imagine de tipul Trudeau-Merkel. De altfel, Dragnea a început să puncteze extern la capitolul imagine încă din timpul campaniei, fiind un lucru absolut corect jucat pentru un preşedinte de partid care ţine la subsuoară un dosar cu promisiuni electorale care vor arunca în aer deficitul bugetar. Pentru asta va avea nevoie de bunăvoinţa liderilor europeni, pentru că Dragnea este destul de abil politic (a dovedit asta în campania care a trecut) încât să ştie că nu poate sta la guvernare fără să dea nimic înapoi celor care i-au votat partidul. Jeremy Paxman scria în Animalul Politic că opoziţia nu câştigă alegerile, ci partidele aflate la putere le pierd, referindu-se la dorinţa de schimbare care apare odată cu fiecare scrutin, dorinţă care vine şi pe fondul unei rodări a celor aflaţi la putere. Pe de altă parte, un PSD cu Dragnea în frunte nu pare dispus să pornească la drum cu un handicap electoral şi nici să piardă din simpatie în drumul spre următoarele alegeri.

În politică, de cele mai multe ori, ai de ales între dezastruos şi dezgustător

Aşa cum era de aşteptat, propunerea-şoc făcută de Dragnea a avut un efect polarizant – într-o primă tabără s-au situat cei care au dezavuat numirea pentru legăturile de rubedenie care ar exista între Shhaideh şi Dragnea, printre altele, iar la spectrul opus au fost cei care au susţinut numirea pentru că nu se cade să nu vrei o femeie, care este şi minoritară etnică, în funcţia de prim-ministru. Ba se cade, având în vedere faptul că numirea este făcută strategic şi nu indică nici vreo linie progresistă a partidului sau o grijă pentru agenda femeilor sau a minoritarilor din această ţară. Apoi, Sevil Shhaideh a fost „crescută” cumva de partid şi a urmat făgaşul unui apparatchik de partid, aşa cum a făcut-o şi Ecaterina Andronescu, de pildă. Primenirea cu funcţii şi agăţarea unei descrieri pompoase în CV în dreptul unei sarcini oarecare din cadrul Consiliului Judeţean Constanţa nu pot fi nicidecum trecute cu vederea de dragul unui multiculturalism a la Mutti Merkel – nimic altceva decât o formă fără fond în cazul PSD.

Într-o scrisoare adresată lui Kennedy în 1962, diplomatul american John Kenneth Galbraith scria că în politică, de cele mai multe ori, ai de ales între dezastruos şi dezgustător. Chiar dacă 40% dintre români au făcut o alegere la scrutinul parlamentar, pentru unii dintre aceştia opţiunile s-au situat pe continuumul dintre cei doi termeni. Să nu vă imaginaţi că alegerile pe care le fac, la rându-le, cei aleşi de noi, se învârt între alte valenţe calitative.