Draga mea bunică, ştiu că votezi cu Victor Ponta...

Ştiu că nu ai Facebook, nici nu citeşti presa online, ştiu că reţeaua ta socială e un cartier obscur dintr-un oraş de provincie, iar zilele tale curg toate la fel, fără prea mari deosebiri. Mai ştiu că, recent, mi-ai spus că te vei duce la vot şi îl vei alege, fără să clipeşti, pe cel care îţi promite că îţi creşte pensia. Nu pentru tine, mi-ai spus, ci pentru noi, nepoţii, pentru o masă îmbelşugată de Crăciun şi, poate, pentru medicamente.

Mi-ai spus, deunăzi, când am vorbit ultima dată, că te gândeşti şi tu la viitor, dar nu al tău, ci la al celor tineri. Că ai încredere în tinereţe, tocmai de asta mergi să alegi un om tânăr şi capabil. Că ai fi ieşit în stradă în 2012, ai fi ieşit şi când s-a vorbit de tăierea pensiilor, dar nu pentru tine, bunică, pentru mine, pentru că eram studentă şi pentru că voiai să mă ajuţi. Pentru că nu suportai gândul că pachetul meu studenţesc, venit de acasă, va fi mai sărăcăcios, cum mi-ai zis, şi pentru că sperai să ai şi în acel an, ca în toţi anii dinainte, cămara plină de bunătăţi pentru nepoţii care vin în vizită. 

MI-ai mai povestit, bunică, despre medicamentele scumpe, despre factura la căldură, care te copleşeşte în fiecare iarnă, despre cum numeri fiecare leu şi îl pui deoparte. "Eu pentru voi trăiesc, mamaie, altfel mănânc şi trei zile dintr-o ciorbă, doar ca să am să vă dau vouă", aşa mi-ai spus. Şi nu minţeai, cum ai fi putut, când tu ne-ai crescut? 

Tu nu ştii, draga mea bunică, ce înseamnă "asistat social", nu ştii, deşi ţii minte cum alergam după acte pentru câte o bursă de-asta socială şi nu înţelegi de ce eu, de exemplu, ţi-am spus că nu l-aş vota pe cel care dă pomană, ci pe cel care, cred eu, ţi-ar oferi condiţiile să câştigi singur pâinea. Nu ţi-am spus, draga mea bunică, dar dacă lucrurile continuă aşa aici, eu aş pleca din ţară. Şi nu vreau. Nu ţi-am spus şi nici nu îţi voi spune şi, slavă Domnului, nu o să afli gândurile mele prea curând, pentru că nu ai Facebook, nici doamna de la etajul unu care face cea mai bună zacuscă nu are Facebook, nici cea de vizavi care te conduce mereu la piaţă, nici cele din blocul de  peste stradă pe care le chemi mereu la cafea, nici ele nu au. 

Draga mea bunică, m-am gândit la prăpastia dintre noi două, dintre generaţiile noastre şi nu am ştiut cum să îţi explic de ce contează nu doar pentru viitorul meu, ci şi pentru viitorul tău să alegi pe cineva. Şi tot tu, chiar tu, mi-ai povestit deunăzi cum pensia asta mică-mică nu îţi mai ajunge, cum, de fapt, banii în plus care ţi-au intrat în portofel s-au risipit mai repede ca înainte. 

Şi te-am rugat să îmi explici, pentru că, vezi tu, eu nu iau medicamente, nu cer ajutoare la căldură, nu trebuie să vizitez medicul în fiecare săptămână. Mi-ai spus, aşadar, că poate am dreptate. Că poate nu simţi taxele în plus, dar nu simţi nici TVA la pâine. Simţi însă, că, deşi ai pensia mai mare, ţi s-a întins o capcană: nu te mai încadrezi între cei care primesc ajutoare sociale. Şi, dacă înainte, primeai bani să achiţi căldura, acum nu mai primeşti. La fel, mi-ai povestit despre altă vecină, cea pensionată medical, iar fiul ei nu poate primi bursă socială la facultate. "A depăşit pragul cu 50 de lei, mamaie!", mi-ai povestit, "şi bursa ar fi fost de două-trei milioane!". 

"Ce ajutor e ăsta?", m-ai întrebat şi, atunci, am ridicat din umeri. Îmi treceau pe lângă urechi vorbele astea, le-am auzit de prea multe ori, dar nu le ascultam întotdeauna. 

Şi acum, bunică, mi-am dat seama că amândouă am picat într-o capcană. Ştiu că tu nu iei pungi de făină, nici ulei nu primeşti şi că nu ţi-ai schimba votul, dar te-am rugat să te gândeşti, sincer, să calculezi, şi să îmi spui dacă îţi dă cu plus sau minus. Să îmi spui dacă ai simţit, într-adevăr, că ai fost ajutată sau dacă nu cumva ce ţi-a fost dat cu o mână ţi-a fost luat cu două, după ce, pentru câteva zeci de lei, nu ai mai beneficiat de ajutoarele sociale dinainte. 

"Mereu mi-a dat cu minus, mamaie", mi-ai spus, dezamăgită, după care ai tăcut. Ştiu că o să te gândeşti în continuare, că de data asta o să alegi aşa cum îţi e mai bine, cum îmi e şi mie. Că nu o să mă mai întrebi, pentru că îmi ştii părerea. Ţi-am spus că îţi voi respecta decizia, oricare ar fi ea.

"Dar tu cu cine votezi?", m-ai întrebat. Şi, după ce ţi-am răspuns, argumentat, ai clătinat din cap, confuză. 

"Eşti un copil, eu ştiu dacă să te cred?", m-ai întrebat. 

Şi am râs amândouă când ţi-am amintit că, iată, nu mai sunt copil. Sunt tânără, bunică. Şi tu ai încredere în tinereţe, nu? 

NOTĂ  Am văzut  foarte multe reacţii agresive din partea tinerilor la adresa celor vârstnici, pe motiv că ar prefera candidatul PSD, pentru că sunt speriaţi de scăderea pensiilor şi cred că, într-adevăr, dacă ar vota ACL, le-ar scădea pensia. Nu sunt de acord cu reacţiile respective, dimpotrivă, tocmai pentru că fiecare are bunici care se tem pentru viitorul lor, părinţi ş.a.m.d. şi nu îi poate condamna nimeni.  Am vrut să lansez o invitaţie la reflecţie, cu exemple pe care le cunoşteam bine, într-o formulă consacrată: a scrisorii, care se pretează când te gândeşti că te adresezi cuiva foarte drag şi deschizi un subiect care, altminteri, generează discuţii urâte, atacuri personale ş.a.m.d.