Părerile şi elanurile care fac dezbaterea politică a zilei sînt o metodă sigură de plonjat pe lîngă buna cunoaştere a treburilor publice. Lipsa de înţelegere istorică şi economică e înfiorătoare. Dependenţa de spiritualism e înfloritoare. În această schemă, groşii se bat cu subţirii, pretenţia ideală denunţă şpaga şi toate se străduie să elimine pînă şi bănuiala unei clarificări. În consecinţă, marea întrebare rămîne în picioare: vom fi vreodată o democraţie? Noutatea e că avem un răspuns credibil: nu!

Pesimismul mustind din rîndurile de mai sus e reacţionar. Mai precis, e o reacţie la tradiţia anti-democratică şi anti-populară a practicii politice româneşti. Reluăm, azi, cu forţe şi mobiluri proaspete, un ciclu de delincvenţă materială şi escapism moral pe care l-am rostogolit de la fanarioţi, prin interbelic şi comunism, pînă la încleştarea curentă pe teme de corupţie şi clasă politică. Urmînd o regulă de nedepăşit, reproducem acelaşi conflict între realitatea dominantă a locului şi idealurile înalte, dar inaplicabile, importate din Occident. De fiecare dată, lumea locală a supravieţuit, în vreme ce purtătorii de ideal şi-au transformat frustrarea în spiritualism.

Rătăcirea vine din recursul la spectrul religios al binelui şi răului şi din producţia în schimburi prelungite la fabrica de îngeri şi draci. Cu alte cuvinte şi nume de persoană: Dragnea şi Koveşi au reuşit să se asigure, cu o cruzime care stă la îndemîna celor ce se cred stăpîni de vremuri, că vom lupta pentru nimic. Cum vine asta? Nu e simplu dar e de spus: din lipsa completă de ideologie. Unde ideologie e prezenţa convingerilor raţionale la cîrma unei naţiuni care încearcă să se autoguverneze, nu să îşi desemneze panteonul, respectiv lazaretul.

Tocmai lipsa ideologiei, a minţii care lucrează în acord cu realitatea, a fost şi rămîne norma născătoare de politică românească proastă.

Ne-am obişnuit să înfierăm ideologia, în încercarea de a ne degreva de răspundere istorică. Astfel: comunismul a fost rezultatul nefericit al Ideii Unice, legionarii au eşuat prin meningită ideologică şi, dimpotrivă, Şcoala Ardeleană, 1848 sau Unirea au tras lozul cîştigător la loteria entuziasemlor nepătate. Dacă băgaţi de seamă, toate aceste legende spiritualiste au unul şi acelaşi cifru: includ deştepţii vizitaţi de revelaţii şi exclud raţiunea, relaţiile pragmatice de putere, interesele, comerţul şi alte ocupaţii temeinic dispreţuite de elită.

Tocmai lipsa ideologiei, a minţii care lucrează în acord cu realitatea, a fost şi rămîne norma născătoare de politică românească proastă. E foarte posibil ca istoria noastră politică să-şi fi pierdut consistenţa într-un moment obscur: 1918. Anul Unirii pe care continuăm să îl înţelegem festiv pentru a nu-l pricepe pre bine dar şi anul dispariţiei Partidului Conservator. Dezmembrarea conservatorilor a dat fîu liber presupusei noastre modernităţi. Scena a fost ocupată de demagogia liberală, naţionalistă şi socialistă. Apoi, comunismul a distrus orice sămînţă de cugetare politică şi a lăsat în urmă un teren dominat, material, de frauda partidului unic şi, moral, de spiritualismul disperat sau naiv al opozanţilor. Aici ne aflăm de 30 de ani. Într-un punct mort care livrează repetat grimase de superioritate şi greţuri şic la auzul cuvintelor politică şi politician. Am renunţat, adică, la minte pentru că, între timp, am făcut rost de aere.

Nu mai sîntem nici socialişti (cu excepţia apucăturilor fiscale ale PSD), nici de dreapta (cu excepţia traducerilor de la editurile bune) şi nu vom fi democraţi (cu excepţia zbenguielii pe Facebook).

Ca de obicei în istoria noastră mîncată de cicluri pre-politice, sîntem servitorii unui spiritualism deghizat în cultul binelui doborîtor de rău. Ca politicieni, militanţii noştri civici au defectul că sînt preoţi iar ca preoţi că fac politică.

Să observăm că regula la care ne aliniem spune ceva grotesc. Ea defineşte corupţia cu formula: corupţia e atunci cînd civicii, liberalii şi alţi piloţi ai stîngii sînt tăvăliţi la vot, pierd puterea sau nu ajung la ea. Exemplele sînt la îndemînă: Statele Unite, Polonia, Ungaria, Cehia, Israel şi, cu multe diferenţe, România. În toate aceste cazuri şi ţări, corupţia a fost denunţată patetic, numai şi numai după dezastrul electoral al stîngii-liberaloide. Cu alte cuvinte, pretenţia la justiţie e mai meschină decît lasă să se înţeleagă eticheta. Căci, dacă mult înfierata corupţie e totuna cu eşecul agendei liberale, atunci justiţia va fi totuna cu instalarea zisei agende la putere. Din această anomalie curg şuvoi curentele şi atitudinile care atacă tradiţia democratică în Vest şi o fac imposibilă în Est.

După 70 de ani, amnezia e intactă. Oameni informaţi îşi scurtează convenabil memoria: toţi ţin minte linguşeala detunătoare a unui Păunescu sau Vadim Tudor. Nici unul nu îşi aduce aminte servilismul abject al unor Sadoveanu, Călinescu, Arghezi şi Parhon.

Aşa a ajuns discursul democratic să fie captat şi înlocuit de predici şi imperative stilistice: noi sîntem mai buni, pentru că ne învîrtim în cercuri mai selecte, bem apă minerală şi, în definitiv, nu sîntem răcani. Aşa trage să moară, în dispreţul general, noţiunea de suveranitate populară. Elitele noastre nu ştiu că democraţia generată de naţiune şi nu prin edict e un miracol pragmatic. O formă de superioritate colectivă aşezată pe umilinţă individuală. Ceva dăunător la panaş. Căci democraţia populară - expresie distrusă de comunişti - presupune să duci în tine o limită aspră: ideea după care nu eşti nimic mai mult sau mai puţin decît egalul celor pe care i-ai depăşit la studii şi lecturi. Fără acest tip de abstinenţă etică, democraţia trece repede în idolatrie. În cult al sfinţilor martiri ai Justiţiei, Adevărului şi ai altor cauze sacre, de la muşeţel la lupta cu plasticul menajer. Problema e că o asemenea atitudine atrage cenzura implicită şi excluziunea de facto.

Odată sanctificat, bigotismul pozitiv vine la putere şi pune capăt oricărei dezbateri. În treacăt fie spus, hoţii au o viaţă electorală uşoară, căci pot lua cu ei norodul, în numele demnităţii jignite. În modul cel mai pervers, ciclul istoric al politicii ca slavă de Cauză şi Conducător se închide şi ia în prizonierat exact minţile care cred că îşi exprimă independenţa.

După 70 de ani, amnezia e intactă. Oameni informaţi îşi scurtează convenabil memoria: toţi ţin minte linguşeala detunătoare a unui Păunescu sau Vadim Tudor. Nici unul nu îşi aduce aminte servilismul abject al unor Sadoveanu, Călinescu, Arghezi şi Parhon. De ce? Pentru că Vadim & Co pot fi denunţaţi de la distanţa calităţii, în vreme ce Sadovanu & Co aveau valoare şi pun problema spinoasă a omului de intelect mare şi fibră morală joasă. Cu alte cuvinte, e uşor să nu te recunoşti în Păunescu, dar e foarte neplăcut să te recunoşti în Arghezi.

Se va spune: dar, de data asta, chiar avem dreptate! acum chiar trebuie să fim uniţi în jurul marelui preot anti-corupător! Strgăturile citate sînt o eroare vocală şi mentală. Avem în faţă unicitatea ca iluzie optică, urgenţa istoriei ca privielgiu exclusiv al momentului. Căci aceleaşi exclamaţii au fost şi vor fi rostite de fiecare dată, cu fiecare epocă şi criză istorică. Iar şi iar, politica anulată de cultul etic va da dreptul practicanţilor ei să anunţe că au identificat diavolul şi că l-au dibuit pe Dumnezeu.

Pe vremuri, cînd cenzura comunistă mătura orice zicere deschisă, oamenii de carte scriau romane cu cheie. Aşa de pildă, cutare alcăturie literară în care Luminoasa Crăiasă de Kristal se lupta cu Lăcomia Dospită - o molimă adusă de Poporul Străin şi de Dreptate. Iar astăzi? La fel! Pluralismul cerut de pluralişti e exclus de pluralişti, dacă părerea celorlalţi nu e şi părerea lor. Tot ce rămîne e şansa aluziei firave, strecurate sfios sub o mie de chei şi paranteze. Cine va avea nechibzuinţa să susţină că pînă şi hoţii au ceva de argumentat va fi declarat sluga sau partenerul haimanalelor păstorite de Dragnea.

Mai e de spus doar că sîntem o naţiune improbabilă pe viitor şi cert imposibilă la a o suta aniversare.

Elementar: e PSD un partid de borfaşi, agramaţi şi nesmţiţi? Este. În totalitate? Cu excepţii. Le voi dezvălui îndată ce persoana respectivă va veni pe lume. Va fi PSD respins la urne de alegători? Nu. E justiţia o cauză bună? Neîndoios. Are DNA practici de vardist extralegal? Are, să trăiţi şi să ne scuzaţi! Vrea cineva să pună la aceeaşi masă aceste realităţi? Nu. Căci riscă automat să îşi piardă reputaţia, să nu mai aibă intrare la Operă şi drept de a bea ceai în centru. Viitorul iluminismului autoritar nu poate fi departe.

În termenii vieţii publice, asta înseamnă că, nu peste mult timp, corupţia va fi, la noi, ce sînt, deja, în Occident, rasa şi sexul. De altfel, cîteva minţi înainte-cu-spatele-mergătoare s-au repezit să o declare rasistă pe Alina Gorghiu sub vina că a folosit expresia „ca ţiganul la mal”. Trebuia spus ca romul la ponton. Şi e de adăugat că asemenea pedanţe de mini gunoier etic nu fac nici măcar cît mulatru sub unghie. Dar e, deja, prea mult.

Prin urmare, acest text se încheie aici şi trebuie aruncat la coş sau denunţat pentru deviaţionism.

Mai e de spus doar că sîntem o naţiune improbabilă pe viitor şi cert imposibilă la a o suta aniversare. Destinul nostru calchiază ştiri de tipul: circulaţia pe autostrada Cluj-Iaşi e suspendată pînă la construcţia acesteia.

Vom perpetua, cu alţi eroi şi anti-eroi, schema în care Dragnea se vrea  Autocrat iar ceilalţi reacţionează formînd un cult. Vom rămîne o entitate  spiritualistă şi politic pre-raţională. Producători de draci şi sfinţi compatibili. Orătănii care se presupun şi slujesc reciproc.