Domnule Preşedinte, dacă aţi mai trăi o viaţă, aţi trăi aceeaşi viaţă, aţi iubi un om ca dumneavoastră?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Klaus Iohannis / FOTO Mediafax Foto / Alexandru Dobre
Klaus Iohannis / FOTO Mediafax Foto / Alexandru Dobre

Stimate domnule Preşedinte, vă las aici câteva rânduri. Sunt gândurile mele, un cetăţean, şi sper să înţelegeţi că puteţi fi mai bun cu românii, în fiecare zi, aşa cum este Dumnezeu cu dumneavoastră.

Aveam 10 ani când tatăl meu mi-a spus, pentru prima dată, să fiu recunoscător pentru ce am şi să dau din ce am eu şi altora care nu au. Mi-aduc aminte ziua în care, după masa de prânz, am ieşit la joacă şi în faţa porţii s-a aşezat o bătrânică. Obosită tare, transpirată, abia mai sufla, era cald afară. Mi-a cerut o cană cu apă rece, i-am adus un bidon plin şi s-a mai liniştit. Nu a mai cerut altceva decât să îi cumpăr mamei mele o mătura din nuiele, făcută de ea, o mătură dintr-un mănunchi imens pe care bătrânica îl căra în spate. Nu aveam nevoie, aveam deja câteva mături de curte şi m-am întors la joacă. Pe piatra din faţa porţii, bătrânica a scos un ziar în care erau înfăşurate un colţ de pâine şi o juma de ceapă. A început să mănânce şi să ofteze. Vorbea cu ea şi nu ştiam ce zice, aşa că m-am oprit din joacă şi am întrebat-o de ce e tristă.  Avea acasă doi nepoţi, de seama mea, pe care îi creştea singură. Îi creştea din vânzarea de mături, iar în ziua respectivă nu reuşise să vândă nimic. Mi-am amintit, atunci, vorbele tatălui meu. Am intrat în casă, am deschis uşa aragazului şi am scos tot: o bucată de brânză, o jumătate de mămăligă, câţiva cârnaţi prăjiţi şi câteva felii de pâine. Le-am pus pe toate, cu grijă, într-o plasă şi am mai pus lângă câţiva castraveţi şi o mână de roşii. Am ieşit la poartă şi i le-am dat bătrânei. Îi sclipeau ochii de fericire. Era bucuroasă pentru că avea ce da de mâncare nepoţilor. Mi-a rugat de bine şi a plecat.

În acel moment din viaţa mea am simţit pe propria piele ce înseamnă să fii bun, să ajuţi atunci când trebuie, când e nevoie. Am simţit că menirea mea e să fiu OM, atât, aşa cum mă învăţau părinţii.

Domnule Preşedinte, povestea bătrânei este, azi, povestea multor români. Este povestea pensionarilor care fac împrumuturi la Casa de Ajutor Reciproc ca să îşi cumpere mâncare şi medicamente, este povestea sutelor de mii de copii care merg seara la culcare flămânzi, povestea milioanelor de români care nu vor avea cu ce să plătească facturile umflate la gaz şi curent electric, este o povestea a suferinţei de azi, când ne mor fraţi, surori, părinţi şi bunici la ATI, în spitale de care nu s-a avut grijă, mai deloc, deşi aţi avut cu ce.

Domnule Preşedinte, povestea românilor care trăiesc cu teamă de neajuns şi doar pentru supravieţuire este parte din povestea dumneavoastră,  căci şi ei v-au votat să le fiţi preşedinte şi să îi ajutaţi. I-aţi uitat?

Şi atunci vă întreb: Dacă aţi mai trăi încă o viaţă, aţi trăi aceeaşi viaţă, aţi iubi un om ca dumneavoastră?

Ce ar fi dacă într-o zi sau într-o noapte acest virus s-ar strecura la dumneavoastră şi v-ar spune: Gata, s-a terminat! Dacă aţi putea, l-aţi arunca la pământ şi l-aţi blestema pentru că v-a vorbit aşa? Sigur, da, pentru că sunteţi preşedinte şi vă puteţi permite orice, dar, vedeţi dumneavoastră, virusul acesta nu întreabă pe nimeni nimic, el doar se lipeşte de om şi nu se lasă până nu îl pune la pământ, iar azi a băgat în pământ sute de oameni şi a distrus viaţa altor zeci de mii.

Ştiu că vă zbateţi din răsputeri să fiţi preşedintele nostru, al tuturor. Ştiu că încercaţi şi vă doriţi să se termine tragedia, dar nu sunt convins că încercaţi îndeajuns.

Aveţi toate calităţile din lume pentru un şef de stat bun, dar există suspiciunea că nu aveţi calitatea liderului excepţional: dragostea de oameni.

Mai ştiu că aveţi o echipă întreagă de consilieri, unii buni, alţii mai puţin buni, oricum, nu îi judec eu, îi judecă poporul când vă ascultă declaraţiile politice. Şi acum poporul nu prea e mulţumit.

Aşa că vă rog să îmi permiteţi să vă fiu consilier pentru câteva minute, poate reuşim, împreună, să dăm poporului un gram de speranţă că pot avea un preşedinte iubitor de oameni şi că iubirea aceasta se va vedea imediat în acţiunile domniei voastre.

Vă pot însoţi în această călătorie, arătându-vă unde greşiţi şi ce aţi putea fi.

Domnule Preşedinte, dumneavoastră ignoraţi un lucru esenţial. Sunteţi un şef de stat nemulţumit pentru că ignoraţi ceea ce vă aparţine, sunteţi un amestec de iluzii, iluzia fiind, de fapt, sinele fals al visului, care vă creează credinţa că tot ce puteţi vedea în jurul dumneavoastră vă aparţine. Aşa că aţi putea începe acest proces al schimbării prin aprecierea a ceea ce aveţi. Trebuie să învăţaţi să fiţi recunoscător românilor pentru încrederea acordată două mandate la rând.

Trebuie să învăţaţi practica recunoştinţei, trebuie să vă antrenaţi zilnic să mulţumiţi românilor pentru cine sunteţi şi pentru ce aveţi. Astfel vă veţi forma un obicei în a vedea în orice lucru sau experienţă ceva pozitiv. Această schimbare vă va dezvolta capacitatea de a lua decizii bune în context de urgenţă şi sub presiunea timpului. Atenţie, însă, această schimbare se va transforma în realitate doar atunci când veţi decide să acţionaţi în direcţia acestei schimbări, iar o primă condiţie este recunoaşterea greşelii în faţa populaţiei. Sunt convins că aveţi tăria de caracter să spuneţi că aţi greşit, mai ales acum când sănătatea publică e la pământ şi guvernarea ţării e în mare suferinţă, şi să o luaţi de la capăt.

Limita a ceea ce sunteţi azi, un şef de stat bun, dar nu un lider excepţional, este ceea ce ştiţi, dar mai ales ceea ce înţelegeţi. Dacă vreţi să fiţi un lider perfect, trebuie să acceptaţi că nu le ştiţi pe toate. Aşa că trebuie să vă educaţi acolo unde simţiţi că suferiţi mai mult, ca o conştientizare a adevărului, pentru că adevărul este forma propriei identităţi, el ne scapă de ipocrizie. Ştiu, e greu, pentru că fiecare dintre noi are un adevăr pe care dacă îl reprimă s-ar putea să îl simtă sub formă de vină, tristeţe, depresie sau ură, dar e în regulă, puteţi risca trăirea acestor sentimente, pentru  că realitatea şi adevărul trăite azi de popor trebuie să fie realitatea şi adevărul dumneavoastră.

Am observat, în aceste zile mai mult decât niciodată, că nu vă puteţi ierta adversarii politici şi nici câţiva colegi, că insistaţi să îi denigraţi, să îi demonizaţi.

Dacă doriţi să evoluaţi, trebuie să învăţaţi să iertaţi, trebuie să vă eliberaţi de cărămizile trecutului. Probabil nu vi se pare logic ca dumneavoastră să suferiţi, iar alţii să meargă mai departe după ce v-au făcut rău, dar faptul că aveţi puterea să iertaţi presupune că a ierta este despre dumneavoastră, ţine de propria eliberare, trebuie să înţelegeţi profunzimea acestei schimbări. Ca să începeţi să schimbaţi lucrurile prin ţară, trebuie să scăpaţi de sentimentul de ură care şi-a găsit de prea multe ori culcuş în sufletul dumneavoastră şi care a ieşit la suprafaţa în relaţionarea cu cei din jurul dumneavoastră, simpatizanţi sau adversari politici, sub formă de furie. Aproape de fiecare dată când cineva e furios, în spate se ascunde o frică.  Care sunt fricile dumneavoastră?

Ştiţi bine că în ochii românilor sunteţi cineva, sunteţi o piatră de temelie a societăţii noastre, chiar şi acum în clipe negre, dar în sufletul dumneavoastră, cine sunteţi? Aţi devenit, foarte simplu, ceea ce aţi avut impresia că vor alţii să fiţi, iar acest lucru s-a întâmplat din cauza ignoranţei propriilor nevoi. Singura nevoie pe care aţi crezut că v-aţi satisfăcut-o a fost validarea. Din acel moment ea s-a transformat în emoţia celor din exterior asupra dumneavoastră. De exemplu, orice persoană din anturajul dumneavoastră care a avut sau care are nevoie de o conexiune, de un favor vă transmite aprecierea ei în funcţie de ceea ce simte cu privire la imaginea dumneavoastră, adică în funcţie de ce are nevoie de la dumneavoastră. La rândul dumneavoastră aşi încercat să vă faceţi o falsă imagine care să vă amplifice identitate, adică aţi arătat şi aţi făcut mai mult decât sunteţi. În consecinţă, aţi fost apreciat mai mult decât aţi meritat. Fiecare dintre noi aşteaptă de la ceilalţi cuvinte care să le hrănească egoul, dar ,de fapt, ele hrănesc cele mai ascunse forme de ipocrizie. Totuşi, ca să aveţi o imagine clară despre dumneavoastră, barometrul este senzaţia clipei de azi.

De exemplu, cum vă simţiţi când auziţi că un român sufocat de acest virus moare la fiecare două minute? Ce se întâmplă în interiorul dumneavoastră? Aici este cheia? Şi atunci, vă întreb: Cum vă simţiţi când sunteţi singur? De ce vă întreb? Pentru că propria conştientizare atrage după sine o doză mai mare de luciditate, şi fix de asta are nevoie ţara din partea şefului de stat.

Am observat că trăiţi o stare de nemulţumire continuă pentru că aţi fost învăţat să vi se ofere mereu ce vreţi să auziţi, ce aveţi nevoie. Sunt convins că puteţi pune capă alegerii de a vă ascunde în spatele neputinţei de a vă arăta lumii autentic. Trebuie să puteţi, pentru că dumneavoastră nu sunteţi o poveste mediocră, sunteţi preşedintele României şi aţi putea fi un vis extraordinar  şi împlinit al românilor. Nu sunteţi doar un tablou alb-negru, puteţi fi unul plin de culori, nu sunteţi doar o umbră, puteţi fi lumina de la capătul tunelului, aşa că vă rog să înţelegeţi că tot ceea ce vedeţi în societatea sunteţi dumneavoastră, pentru că nu aveţi cum să vedeţi altceva decât ceea ce sunteţi.

Sunteţi ură, vedeţi ură. Sunteţi suferinţă, vedeţi suferinţă. Sunteţi responsabilitate, credibilitate, speranţă, iubire, vedeţi doar bine! Şi când oferiţi ceea ce sunteţi, ce credeţi că aţi putea primi în schimb?

Aşa că, domnule Preşedinte, ce alegeţi să fiţi?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite