sfeterisite, privind zic, la această defilare romantică de care n-a avut parte nici Al Capone, mă surprind sigur nu întâmplător, răscolit de amintirea primelor mele luni de director general al Teatrului Naţional când, lăsând maşina în faţa treptelor monumentalei intrări a edificiului, sunt chemat la ordine de un bodyguard din romanul pe care abia îl publicasem ,,Ciocoii noi cu bodyguard’’:

-         Să nu lăsaţi maşina aici fiindcă stânjeniţi parcarea!

-         Care parcare?

-         În care aţi intrat.

-         ?

-         Aici e parcarea Dali.

Şi într-adevăr, în faţa mea, care mă aflam acum cu spatele la Naţional, zeci de automobile odihnindu-se liniştite în careurile lor albe desenate cu vopsea de exterior, cum se zice.

-         Aici mă aflu, zic, în spaţiul Teatrului Naţional.

-         Nu!, zice bodyguard-ul. Aici e parcarea Dali şi eliberaţi repede aleea fiindcă incomodaţi automobilele care vin la parcare. Cum aţi intrat aici?

-         Venind din stradă!

-         Am lipsit eu, altfel nu intraţi. Din stradă începe parcarea Dali.

-         Cine e Dali?

-         Nu te interesează pe dumneata. E Dali! Şi eliberaţi parcarea.

Ei bine, trebuie să recunosc că patru ani cât a durat direcţia mea, n-am reuşit să aflu cine e Dali. Am dat telefoane la Primărie unde Consiliul General majoritar era PSD. Nimeni nu-mi putea spune nimic. Am dat telefon la Secretariatul General al Guvernului din epocă, nimeni nu avea habar cine este acest Dali, cine a închiriat terenul uriaş din faţa Teatrului Naţional şi de ce nu i s-a dat Teatrului Naţional acest teren ca să-l exploateze instituţia de cultură naţională, cine e domnul Dali, cine îl reprezintă la Primăria cu primar de dreapta şi consiliu general majoritar de stânga. Mai toată lumea oficială întrebată se mulţumea să se uite amuzată la zbaterea mea, dându-mi sentimentul că subiectul este tabu!

Tot patru ani de zile ai direcţiei mele, până aproape de sfârşitul lor, m-am ambiţionat cu întrebări verbale, petiţii scrise, intervenţii în presă să demonstrez că terenul pe care se construia atunci Hotelul Novotel, pe ruinele celebrului, superbului Teatru Naţional aparţine dinainte de jumătatea veacului al XIX-lea chiar Teatrului Naţional, fiind cumpărat de un comitet  de iniţiativă în frunte cu Ion Heliade Rădulescu.

Am venit în bătălia asta, fiindcă a fost o bătălie cu documente din zăcătorile Arhivelor Statului, cu memoriile martorilor din epocă.

Am demonstrat că acest teren aparţinând Teatrului Naţional, nu Primăriei, numai Teatrul Naţional îl poate vinde. La început nu mă contrazicea nimeni, dar ruinele, vreau să spun temeliile Teatrului cel Mare, care puteau ţine încă un nou edificiu al Teatrului Naţional, continuau să fie sparte şi să asigure spaţiu pentru temeliile Hotelului Novotel. Am îndrăznit să sugerez ca, dacă probabilul contract nu mai poate fi amendat, atunci Naţionalul să primească el contravaloarea terenului vândut şi nu Primăria. Nu reuşeam să conving pe nimeni să renunţe la zâmbetul îngăduitor cu care eram respectuos privit. Până la urmă Cineva, nu spun cine, persoană foarte înaltă şi la propriu a timpului, m-a sfătuit să mă adresez Secretariatului General al Guvernului. Şi m-am adresat.

Am primit, după un timp, o scrisoare scurtă de răspuns prin care mi se explica faptul că de vreme ce Teatrul se afla pe teritoriul Bucureştiului, terenul putea fi vândut de Primărie. N-aveam să aflu nici cine, de la Primărie, semnase vânzarea de frate! Legea, mi se mai spunea în răspuns, nu permite retrocedarea de la stat la stat a terenurilor sau clădirilor: pentru cei de la Primărie, terenul Teatrului Naţional vândut era al statului şi Primăria tot a Statului! Dar terenul Teatrului Naţional n-a fost niciodată proprietatea Primăriei fiind cumpărat de Comitetul de Iniţiativă de la mijlocul secolului al XIX-lea cu bani strânşi nu de la primăria epocii. Însă, vorba aceea, alt veac, alt stat, alţi boieri; boierii veacului XIX nu jefuiau statul sau nu negociau moşii care nu le aparţineau şi nu luau nici, cum se zice acum, comision.

Am reuşit totuşi, să-mi fac auzită cerinţa, ca noul proprietar să zidească, la intrarea Novotel-ului, chiar pe locul ei de odinioară, o marchiză asemănătoare aceleia de la intrarea în clădirea istorică a Teatrului cel Mare. Aceasta s-a făcut. Mai ceream să se asigure pentru Teatrul Naţional o sală de măcar o sută de locuri pentru spectacole de Teatru foarte mic. Nu s-a făcut! Novotel a tras un perete de sticlă cum se vede şi astăzi, între hotel şi marchiza celebră, dar marchiza există.

I-am cerut lui Sorin Oprescu să punem pe zidul marchizei o placă care să arate că aici a fost Teatrul Naţional iar marchiza de azi o reproduce întocmai pe aceea din veacul al XIX-lea. Apoi, cu şapte semnături ale marilor noştri istorici academicieni printre care Răzvan Theodorescu – consilierul atunci cultural al lui Sorin -, să aducem şi să instalăm fără soclu, cum se practică azi în toată lumea, statuia lui Caragiale, pe care fac pipi căţeii scoşi la plimbare în strada Maria Rosetti şi să o punem pe trotuar în faţa marchizei, după ce această statuie fusese izgonită, imediat după plecarea primarului Băsescu, din faţa Teatrului Naţional unde o răsădisem eu. Mi s-a promis de nenumărate ori, nu s-a făcut! Cineva important din Primărie, mi-a spus pe şleau că nici nu se va face, fiindcă altcineva, tot om de teatru, se opune şi acesta este prieten cu noul primar ,,şi chiar cu mine’ zicea acel Cineva, ,,aşa că nu vă faceţi iluzii!’’.

Tot dând ocol Teatrului Naţional, la începutul carierei mele de director, bântuit de ideea de a readuce clădirea la înfăţişarea ei iniţială concepută de arhitectul Horia Maicu, proiect la care aveam să-l chem pe arhitectul Belea despre care aflasem la început că murise, ceea ce fireşte nu era adevărat. Academicianul Belea a şi făcut proiectul noii înfăţişări a Naţionalului, aşa cum arată astăzi, proiect aprobat şi de Adrian Năstase şi de Ion Iliescu încă de când lucram eu acolo, tot dând ocol, cum mai ziceam, m-am aflat în faţa unui chioşc de piatră şi sticlă zidit exact în faţa intrării Teatrului Naţional, de peste drum de Ministerul Agriculturii. Mi-au trebuit două luni de zile să aflu, spre deosebire de patronatul Dali, cine este proprietarului magazinului de super-lux ce bloca pur şi simplu intrarea în amintita sală căreia i-am pus numele ,,Sala Liviu Rebreanu’’, frontispiciu dat jos de directorul care mi-a urmat în chiar toamna când se împlineau şaizeci de ani de la moartea celui mai mare director al Teatrului Naţional din veacul XX.

Proprietarul chioşcului, şi el foarte greu descoperit, era un tânăr consilier PSD în Consiliul General al Primăriei, foarte bine ,,recompensat’’ bănuiesc, cu acest chioşc şi pe care nimeni nu risca să-l deranjeze. Am tot insistat cu scrisori şi telefoane la Primărie ca individul să închidă prăvălia cu pricina, eu fiind hotărât să demolez chioşcul. Până la urmă împricinatul mi-a fost trimis la Naţional şi a venit convins că putem pertracta. I-am spus scurt că nu pertractez şi l-am poftit afară şi să-şi închidă prăvălia. A mai bâguit el nu ştiu ce, dar de data asta am învins, iar eu am demolat chioşcul!

Cu Dali însă am pierdut partida. Am aflat, mai târziu, că Patronul ajunsese cu frumoasa lui soţie de la stânga politică la dreapta, îl chema Cocoş şi era viitorul mare corupt de astăzi. Pe el l-am văzut împăcat sufleteşte ieşind de la D.N.A. cu convingerea că până la urmă tot el a câştigat şi de data asta, existând posibilitatea să i se reducă pedeapsa la jumătate, apoi să şi-o mai înjumătăţească şi el cu bolile specifice marelui om de afaceri şi cu tratamentul penitenciar la domiciliu.

Dacă am dezlegat şi eu – chiar dacă mai târziu - cum stau lucrurile cu solidaritatea de breaslă a oamenilor de afaceri, aflaţi când la dreapta când la stânga politică, în frunte cu aceeaşi politicieni înlesnitori şi acoperitori ai lor, vă daţi seama că a dezlegat ghemul toată ţara.

Câteva fire din acest ghem care nu mai e deloc azi atât de încâlcit am scris şi eu - ,,după toate cunoştiinţele mele’’ - în romanul ,,Carnavalul cătuşelor’’.