Pentru mine facebook a fost unealta care mi-a lărgit enorm cunoaşterea altor oameni. Născut şi educat în perioada comunistă, m-am “mişcat” în bună parte în cercuri reduse de indivizi, colegii de liceu sau facultate, colectivele în care am lucrat şi lucrez, cel de prieteni, adică zone restrânse şi relativ uniforme din punct de vedere al educaţiei, valorilor, gusturilor şi concepţiilor despre lume şi viaţă. Nu am trăit în unanimităţi, dar recunosc că am fost predispus, din cauza acestei interacţiuni limitate, să generalizez că oamenii sunt foarte asemănători din acest punct de vedere. Mi-am format o imagine idilică asupra societăţii. Poate de aceea facebook m-a fascinat iniţial, descoperindu-mi amplitudinea naturii umane, confirmându-mi sau din contră, contrazicându-mi flagrant părerea despre oameni pe care credeam că-i cunosc. Iar asta nu o afirm luându-mă pe mine însumi ca origine a sistemului de referinţă, ci doar ca unul din punctele necesare în măsura distanţei reale, vai, atât de mari dintre două puncte.

Dacă ar fi să trag o concluzie personală, aş spune că ceea ce lipseşte în principal multora este exerciţiul de a gândi cu mintea proprie, adică de a analiza logic, de a prelucra informaţia care se livrează şi abia apoi a ajunge la nişte concluzii. Fie se preiau ca atare şi se duc mai departe afirmaţiile sau concluziile altora, fără o minimă filtrare, sau mai rău, li se dă valoarea de adevăr nu ca urmare a judecăţii proprii, ci doar pt. calitatea că confirmă sau convin convingerilor, intereselor şi prejudecăţilor personale, adică conformarea la manipulare. Atâta vreme cât subiectivismul inerent nu este ponderat de judecată, rezultatul nu poate fi decât fals.

În dezbaterea subiectelor zilei, aş remarca, printre cele mai răspândite instrumente de logică şchioapă, două:
-primul este cel în care se pleacă de la o premisă falsă şi se trage o concluzie pretins adevărată; este ceea ce în logica elementară poartă numele de “falsul implică orice”, adică plecând de la un fals poţi trage orice concluzie, fără ca aceasta să fie neapărat falsă sau adevărată. Un exemplu clasic este “dacă în România s-au construit terenuri de fotbal în pantă, înseamnă că doar AUR poate să împiedice aşa ceva”;
-al doilea este cel în care se aleg similitudini parţiale între două fenomene, iar în baza acestora se trage concluzia, evident falsă, că acestea sunt identice. În genul că dacă şi barza şi oaia sunt albe, înseamnă că amândouă sunt păsări. Sau aplicat, dacă şi USR a protestat neconvenţional în Parlament împotriva abuzurilor lui Dragnea, atunci şi bandele AUR sunt îndreptăţite să intre abuziv în Primăria Timişoara.

Da, educaţia este componenta esenţială a construirii unei societăţi democratice şi sănătoase. Dar educaţia este mai mult decât acumularea de cunoştinţe, este mai mult decât lectura obligatorie a unui număr minim de cărţi. Ea trebuie să înzestreze elevul cu capacitatea de a gândi, de a prelucra şi filtra informaţiile. Istoria nu ar trebui învăţată ca să ştii anii de domnie ai lui Ştefan cel Mare, ci pt. a cunoaşte faptele istorice, dar şi consecinţele lor, în a te ajuta să înţelegi mai bine prezentul şi viitorul imediat. A gândi cu capul tău nu garantează că vei descoperi adevărul şi nici măcar că ai întru totul dreptate. Dar creşte rezistenţa la manipulare şi şansa de a te apropia mai mult de adevăr.

Funcţia unui calculator performant nu se rezumă doar la capacitatea de stocare şi volumul informaţiei, ci şi la prelucrarea acesteia în baza unor algoritmi corecţi. Principala tară a educaţiei din perioada comunistă a fost tocmai aceasta, a pus accentul pe memorare, nu doar a informaţiei, ci şi a concluziilor, aduceţi-vă aminte de celebrele comentarii pe care elevul nu trebuia să le descopere singur, ci era obligat să şi le însuşească papagaliceşte pe cele ale programei. Atunci obiectivul era clar, conducerea politică nu avea niciun interes ca mulţimea să fie capabilă să gândescă cu mintea proprie, tocmai pt. a nu descoperi putreziciunea şi contradicţiile eşafodajului vândut drept societate ideală.

Iar astăzi plătim preţul.