Divorţ italian, divorţ de realităţi şi democraţie
0
Pssst! Tăcere! Să nu-i deranjăm pe adormiţi. Pe somnolenţi. Să nu-i trezim pe visători. Să nu-i şocăm pe somnambuli care consideră că toate lucrurile stau perfect în cea mai bună dintre lumi şi nu văd cum se destramă ea.
Nu puţini susţin sus şi tare că albul e negru. Şi invers. Că doar cârcotaşii ne împiedică să ne găsim fericirea, înţelegând „adevărul“. De pildă că Rusia lui Putin nici usturoi n-a mâncat nici cu tentativa de asasinare a jurnalistului Arkadi Babcenko, sau cu uciderea efectiva a altor ziarişti critici faţă de Kremlin n-ar fi avut, vreodată, a face.
Sau că CCR n-ar fi la cheremul lui Liviu Dragnea, deşi tinde să-l transforme într-o paiaţă pe preşedintele ales liber de români.
Vă închipuiţi poate că realitatea e pe dos? Că votul românilor ar trebui să conteze? Sunteţi, desigur, cârcotaşi. Împotriva celor cărora nu le convine guvernarea sforarului-infractor cu păpuşa vorbitoare de cuvinte s-a ridicat la luptă o intelectuală cum nu e alta mai cu realizări pe această lume. În somnul raţiunii ei inegalabile, ea îşi tot dă măsura marelui talent. Originală ca democraţia lui Ilici, profesoara de bună purtare a României curat-murdare consideră util să apere din răsputeri ameninţatul stat de drept.
Dar nu de CCR. Nici de cleptocraţie. Dacă vă închipuiţi că ar fi găsit cu cale să-l apere protejându-i pe cetăţeni în faţa atotputernicilor baroni ai României securist-naţionaliste, care-i spoliază şi îi scuipă în faţă pe supuşi, schimbând legile justiţiei cum îi taie capul, spre a pune pe butuci lupta anticorupţie şi a se pune la adăpost de pedepse, ca să nu mai fie nevoie să fugă la Belgrad sau în Madagascar, vă înşelaţi amarnic. Dormiţi pe voi. Prostii visaţi. Nu! Calea ei cu totul alta e!
Calea ei de a susţine statul de drept e, ce coşmar, a-l apăra pe omul forte al statului „neparalel“, ca şi pe marioneta sa sclipitoare cu manta de pavian, de dreapta judecată şi de aspiraţia poporului de a vedea România o ţară mai puţin maculată, mai dreaptă, mai inteligent condusă şi cu legi valabile pentru toţi.
În acest nobil scop, Alina Mungiu Pippidi îi dă o mână de ajutor feudalului suprem într-un splendid articol. Care admite abuzul prezumtiv comis de infractorul tartor şef al PSD şi al ţării lui Tudorel, Iordache, Dorneanu, Tăriceanu şi compania, dar sugerează că delictul penal cu pricina ar fi insignifiant în comparaţie cu efortul pasămite enorm de a-l pedepsi pe Liviu Dragnea.
Cine să aibă însă cruzimea de a ne trezi din somnul nostru voluptuos în imaculata Românie dragniotă, destrămându-ne visul superb, spre a ne lăsa pradă banalităţii, ucigător de plicticoase, conform căreia legea ar trebui să fie lege pentru toţi?
Suntem îndemnaţi să înţelegem, dacă e să-i parafrazez meşteşugita pledoarie, de natură să-i facă să pălească de invidie până şi pe avocaţii îndeobşte victorioşi ai lui Al Capone, că se întâmplă să miroasă urât şi la case mai mari. Şi că ar fi deci hilar, ceva ce n-a văzut Parisul, să se cureţe de dejecţiile corupţiei tocmai Teleormanul, pedepsindu-se omnipotentul României, cel prea slăbit, săracul, pentru că are adversari politici. Care, ca să vezi chestiune, nu-i prea vor binele.
Şi care deci, precum capetele unui infect balaur, dictează justiţiei să-i ia gâtul „mieluşelului nevinovat“ ce se întâmplă să fie liderul de facto al ţării. Din această frumoasă reverie profesorală, dedicată paralelului stat de drept românesc, aflat în plină restauraţie neocomunistă, ne-am putea trezi brutal dacă ne-am aminti că americanii l-au condamnat pe Al Capone nu pentru crimele sale multiple, ci pentru o banală evaziune fiscală. Noi suntem, însă, mai breji decât americanii. Dacă vrem să-ndeplinim voia profesoarei României epurate de dreptate, l-am fi lăsat pe Capone să omoare vesel în continuare.
Nu mai puţin neplăcut ne-am deştepta realizând că Franţa şi alte democraţii veritabile obişnuiesc dintotdeauna să-şi pedepsească sistematic politicienii confundând visteria statului cu portofelul lor, sau al partidului, oricât de mult sau de puţin ar fi băgat mâna în sac. Că, deh, într-o democraţie un lider ar trebui să fie, între altele, şi un exemplu.
Cine să aibă însă cruzimea de a ne trezi din somnul nostru voluptuos în imaculata Românie dragniotă, destrămându-ne visul superb, spre a ne lăsa pradă banalităţii, ucigător de plicticoase, conform căreia legea ar trebui să fie lege pentru toţi? Chiar şi pentru analfabeţi? Chiar şi pentru hoţi?
În fond, mult ignorata profesoară de morală, cu aspiraţii de ideolog, nu-i singura care încearcă să-l izgonească pe diavolul statului de drept exorcizându-l cu Belzebut până ce dreptatea se face zob şi se iveşte în zare dictatura putinistă cea mai pură şi mai dură. Pesemne c-o încurajează ultrademocraţii occidentali, care invocă la tot pasul democraţia şi societatea deschisă, dar ar vrea să-i reducă la insignifianţă orice alegeri libere care ar putea-o tulbura.
Eurocraţilor în genul său nu pare să le dea prin cap că lovesc voios în voinţa democratic exprimată a unui popor, precum cel italian.
Cazul italian e edificator. Căsnicia Italiei cu UE şi, simultan, democraţia s-ar fi salvat, s-a spus în mediile de stânga, fie şi doar preţ de o clipă, graţie deciziei preşedintelui italian Mattarella de a împiedica formarea unui guvern fascisto-populist. Care ar fi putut scoate ţara din zona euro.
În realitate, decizia a avut alte efecte majore. A plonjat pieţele în spaimă acută nu doar de eventualitatea unei destabilizări a celei de-a treia economii din Uniunea Europeană, ci şi de proxima destrămare a Comunităţii. De aici, nervozitatea şi căderea burselor. În reacţie, un reprezentant al establishmentului european, în speţă comisarul european Günther Oettinger, le-a recomandat italienilor „să nu mai aleagă pe viitor partide extremiste“.
Eurocraţilor în genul său nu pare să le dea prin cap că lovesc voios în voinţa democratic exprimată a unui popor, precum cel italian, intensificând nu doar angoasele iscate de galopanta degradare a democraţiilor europene, aflate in corpore în colimatorul ostilei propagande ruse, ci promovând însăşi dedemocratizarea pe care pretind că doresc s-o împiedice.
Dar ce efecte au demonizările şi vituperările eurocrate? Să radicalizeze şi să neurastenizeze electorate oricum uşor de radicalizat şi nevrozat. Să înflăcăreze ura pe elitele proeuropene, exacerbând naţionalismul multora, spre a spori într-o clipă, cu zece la sută, aşa cum s-a întâmplat după decizia lui Mattarella şi ieşirea lui Oettinger, oştirea susţinătorilor extremei drepte. Şi să amplifice neîncrederea în democraţie a acelei părţi oscilante a electoratului care nu s-a fixat încă, definitiv, la extrema spectrului politic, dar e nemulţumită de prestaţia unei clase politice complet inadecvate imperativelor etice şi democratice pe care le invocă insistent.
Italia nu e doar o economie indispensabilă Comunităţii, cu datorii prea mari ca să i se poată admite falimentul fără o antrenare în hău a Europei.
Se prefigurează, prin urmare, despărţirea italienilor de Europa. Or, Italia nu e mica Grecie, care i-a minţit rău pe europeni, fiind primită în zona euro de birocraţi iresponsabili, deşi era departe de a îndeplini criteriile necesare. E-adevărat că, de greşesc, popoarele au partea lor de vină. Deşi n-au falsificat statistici, italienii afişează uneori, e drept, o pronunţată propensiune către extremism. Au inventat fascismul, sub Mussolini. Iar apoi au dat Bătrânului Continent neurocomunismul, când extrema stângă părea pe ducă în Europa şi în lume.
Fie şi aşa, fără această mare ţară fondatoare a Comunităţii, ce-ar mai rămâne oare din Uniunea Europeană, după ce a pierdut Marea Britanie şi a pornit-o, împreună cu Rusia, China şi Iranul, pe drumul antiamericanismului virulent, deşi SUA i-a asigurat securitatea?
E lesne de prezis că ar înceta să existe. Căci Italia nu e doar o economie indispensabilă Comunităţii, cu datorii prea mari ca să i se poată admite falimentul fără o antrenare în hău a Europei. Ci şi pentru că, alături de Ierusalim, Roma, rămâne, împreună cu Atena, unul din ventriculii cordului cultural al civilizaţiei. Încât, după un divorţ italian, s-ar putea produce marele infarct.
Iar apoi? Nu va mai dormi mai nimeni bine, în lumea liberă. În afară de extremişti. De patronul lor, Putin. Şi de lupii moralişti care „alungă“ demonii democraţiei prin recurs la Scaraoţchi.
Petre M. Iancu - Deutsche Welle
Se încarcă comentariile...
