Din politica newtoniană
0
Este momentul nostru de csf, ncsf, ca rasă umană. Interesul nostru faţă de ştirile reale devine atât de diluat, încât poţi trece a Doua Venire a lui Hristos ca pe un fake news, în lipsa unor poze pe Instagram care să fi avut hashtag-urile corecte. Este o avertizare serioasă pentru votul care urmează şi pentru toate celelalte cicluri electorale, în care ne vom băga picioarele din ce în ce mai cu talent.
Vin alegerile şi partidele politice încep să ne spună de ce ar trebui să le votăm. De fapt, de vreo 10 ani, cele mai serioase dintre ele tot încearcă să se menţină într-o optică aproape constantă de război electoral. Nu este vorba de îndeplinirea unor promisiuni, cât de reacţia lor naturală la impunerea unui ciclu punitiv de către televiziunile de ştiri şi de dictatura opiniei publice online.
În momentul de faţă, în ţară se întâmplă două sau trei mari evenimente pe săptămână care să fie de interes public. Ştergi tabloidul, ştirile false, informaţiile despre vreme, sport, poveştile comerciale, sarbătorile sau chestiile calendaristice, precum şi mai tot ceea ce înseamnă poziţionări politice (mai mult sau mai puţin reale) şi ajungi la câteva ştiri importante pe săptămână. Spun importante, în sensul în care amânarea Brexitului este o ştire, la fel cum anunţul referendumului sau prima fotografie a unei găuri negre reprezintă informaţii utile, importante, cu valoare educativă sau legate de „viaţa cetăţii”; atât, nimic mai mult.
Internetul a dus la atomizarea şi comercializarea informaţiei, iar până şi educaţia a devenit un concurs trist cu puterea Wikipediei.
Comercializarea informaţiei înseamnă, însă, opusul acestei realităţi, ca şi publicarea constantă de aparente informaţii, în speranţa de a umple realitatea virtuală. Nu suntem nici în fruntea acestui clasament, dar serios vorbind, încercăm să umplem internetul şi să generăm emoţii acolo unde nu există niciuna, doar din speranţa ca o ştire va fi mai citită decât alta şi va atrage ceva venituri în plus de reclamă. Tabloidul ţine internetul în priză, la fel ca incompetenţa creierului uman de a-l lăsa în pace, aşa cum era ieri. Ca scriitor de SF-uri, aş spune că încercăm zi de zi, cu fiecare ciclu de ştiri de 24 de ore, să reclădim realitatea. Problema e că nu mai gândim informaţia ca pe educaţie, ci ca pe o nevoie comercială.
Atenţia scade, în mod evident, odată cu o complexitate crescândă a vieţii. Un nivel de viaţă în relativă creştere înseamnă şi o dependenţă mai mare la tehnologie. Ceea ce este surprinzător este că toată această drama prin care trecem zilnic, fabricată sau onestă, aduce şi o lipsa de interes faţă de instituţiile statului, de funcţionarea sa şi de civismul cel mai brut cu putinţă: votul. Încet, nu mai suntem cetăţeni, drepturile şi obligaţiile de bază pălesc în contrastul ultimului motiv de dramă şi supărare, găsit online facil, pe Facebook. Iar cu fiecare generaţie nouă care apare şi devine mai dependentă de tehnologie şi internet, legile nu se mai ştiu atât de bine, funcţionarea statului alunecă din ce în ce mai mult şi este din ce în ce mai dificil să răspundem la întrebări simple legate de identitatea noastră, fie ea naţională sau individuală. Din nou, să fiu cu şapca de SF-ist pe cap, aş spune că vom pica la nivelul oraşelor-state în vreun secol, pentru că nu vom mai putea ţine, din punct de vedere instituţional, identitatea statului-naţiune funcţională mai departe de o carcasă culturală.
Două hashtag-uri şi un selfie devin elementul de bază pentru individ. Statul (dar ce e statul? se vor întreba tinerii) nu mai înţelege asta.
Departe de a împuşca vlogerii, cât mai e timp s-o facem, nu mai vedem oricum diferenţa dintre informare şi date comerciale. Votul se comercializează în aceeaşi măsură cu accesul la informaţii, iar statul este incapabil să mai creeze narative credibile legate de soarta noastră, de viitorul pe termen lung. Brexitul este poate cea mai brutală avertizare, în acest sens, scorul cel mai mare (deocamdată) la tâmpire comună la care s-a ajuns în lupta dintre timpul de informare în scădere şi drama creată de partide pentru nevoie de mâine, nu de peste 10 ani.
Populismul, naţionalismul şi autocraţia nu sunt reacţii newtoniene la efortul de a umple internetul cu poze cu pisici şi drame prefabricate. Din contră, sunt o reacţie facilă la instinctele de bază ale umanităţii din ce în ce mai needucate, forţe care doar se hrănesc din reşaparea unor narative uitate. Până la urmă, cine ştie cu adevărat dacă am aterizat pe lună, dacă vaccinurile chiar ne fac bine sau dacă Pământul e plat? Eu n-am păţit, iar documentarele de pe Netflix există şi pot fi oricând văzute. Faptul că-s mai noi înseamnă că lumea le va transmite pe Facebook, în orice formă. Trebuie să văd şi eu despre ce e vorba, pentru că a) sunt noi, b) sunt pe internet şi c) par să fie cu oameni care trăiesc emoţii puternice, ceea ce mie îmi lipseşte în viaţa mea tristă, zilnică. Naţionalismul devine, deci, ok, daca o figură carismatică apare la televizor şi-mi spune că e mai bun decât anomia zilnică.
Şi totuşi, nu există scăpare de la legile mecanicii.
Departe de a vă arunca în depresie, este evident că narativele cele mai facile (momentan cele legate de naţionalism şi/sau euroscepticism) vor avea şi tracţiune, cu lideri populişti şi autoritari folosindu-le electoral. Pericolul este la fel de mare din perspectiva liderilor care se poziţionează invers curentului, cu aceeaşi carismă şi populism. Să asculţi în acest moment un politician vorbind tehnic despre codecizie sau despre problemele europene, în preajma alegerilor europarlamentare este ca şi când ai sta să priveşti iarba crescând.
Este evident că atunci când ai puterea de concentrare chiar mai scăzută decât a unui peşte de acvariu (https://www.iflscience.com/brain/do-you-have-lower-attention-span-goldfish/), replica auzită accidental la TV între două episoade de „gheimotron” îţi va fi lumina călăuzitoare la vot. Dar la fel de probabil este că, eventual după ce se ajunge într-un punct în care bunicii noştri au trăit prin ororile războiului şi, deci, de ce nu?, va exista şi contra-reacţia la toate aceste tâmpenii. Ciclicitatea istoriei, nu neapărat dovedită ştiinţific, dar empiric observată, poate arăta şi speranţă, nu doar distrugere. Evoluţia egoismului cultural va duce şi la înţelegerea aproapelui, la empatie, atunci când acestea din urmă vor fi din nou la modă. Nu-mi dau seama dacă trebuie să ne dăm de câteva ori cu capul de perete ca să ajungem acolo.
Nu există absolut nicio soluţie la cele expuse mai sus, nici în România şi nici în lumea largă. Inexorabil, ajungem înapoi la legile fizicii şi la faptul că bunul simţ nu se regăseşte acolo. Votul este poate singura acţiune care poate schimba situaţia, cât timp este unul educat, critic, direct legat de nevoile auto-identificate. Deci lol.
Codecizia va însemna sa creşti pisici în mod responsabil cu iubitul sau iubita.
Se încarcă comentariile...
