Din nou jocul pe cartea Iohannis?

Credeam că n-aud bine. Totuşi e real. O ştire bombă. Primarul nostru, al Sibiului, s-a decis să părăsească preşedinţia FDGR în schimbul aderării la PNL. După temperarea emoţională, mulţi îşi vor pune întrebări asupra motivelor. Răspunsurile inerent multiple pot fi încercate funcţie de unghiul din care sunt puse.

Cum se ştie, este a doua tentativă după cea din 2009 ceea ce conduce la ideea că imboldul personal are un rol esenţial. D-sa o fi apreciat că, după ce a făcut dovada unui bun administrator, a unui bun gestionar-manager la nivel local, îşi poate oferi cu folos serviciile la nivel naţional.

Ceea ce ar consuna şi cu conştiinţa uşor mărturisită, în timp consolidată, că poate deveni şi om politic de anvergură naţională. Are cel puţin două atuuri importante. Primul, faptul că nu-i de-al „nostru”, că dac-ar fi, l-am mînca de viu indiferent cine ar fi şi ce ar face. Avem exemple notorii în istorie ca de altfel şi mai proaspăt.

Al doilea, aprecierea de care se bucură peste hotare, esenţial în Germania, cu folos atât pentru ţară cât şi pentru conaţionalii săi. La rândul său românul, la nivel de masă, va primi cu bucurie vestea şi va spera într-o posibilă solidarizare în jurul unei personalităţi, cum s-a mai întâmplat în istoria nu prea îndepărtată.

Mai rezultă că pasul este şi urmare unei înţelegeri, a unor promisiuni de deschidere. La suprafaţă se exultă, se acreditează speranţe, nu numai de PNL, dar şi de PSD, de USL în ansamblu. Ce se va fi urmărit în culise? Pe termen scurt, o îmbunătăţire de imagine. Faţă cu gafele din vară, era, este nevoie de spălarea obrazului. S-a încercat cu UDMR, dar n-a ieşit pasenţa. Va merge probabil bine cu FDGR şi cu Iohannis. Se speră la astuparea spărturii cu occidentul, se speră să dea cu tiflă şi zvonurilor înclinării spre răsărit. Dar numai atât?

Cei doi principali actori ai USL se întrec în declaraţii binevoitoare, cum că lui Iohannis îi sunt deschise cărările spre cele mai înalte dregătorii acum deţinute de ei. Problema e la ce orizont de timp. Klaus Iohannis nu este la vârsta politică a începutului iar o pauză sincopată i-ar putea fi fatală. A declarat deja: nu va accepta o poziţie tranzitorie la nivel de ministru spre exemplu. De asemenea, o funcţie pur politică nu pare a intra în vederile sale.

Cum se va împăca o astfel de aspiraţie cu obsesia maladivă a celor doi uselişti de a-şi adjudeca şi a ţine cu dinţii de putere? Va renunţa vre-unul dintre ei? Va renunţa Antonescu la candidatură spre a i-o oferi? Ar fi cel mai onorant gest politic. Va ceda Ponta locul său în ideea că mai tânăr fiind are timpul în faţă? Ar şti dac-ar mai prinde momentul? Greu de ales.

De altă parte să nu uităm: suntem în România, bătălia politică pe partide (nu pe ţară) este departe de a se potoli. PNL primeşte un impuls ameninţător. Raporturile de putere în USL se pot inversa. Pune umărul din greu şi Voiculescu. Ca atare în PSD se poate trage un serios semnal de alarmă. S-ar putea ca liberalii, potrivit jocului istoric, să abandoneze marşarea pe stânga, să se replieze din nou pe dreapta.

Ce va face stânga finalmente pesedistă, va accepta de dragul României pierderea influenţei exercitată copios timp de peste două decenii? Dar PDL? Se dovedeşte neproductivă concurenţa a două sau mai multe forţe politice pe aceeaşi linie doctrinară. Care va fi poziţia lor pe planul colaborării politice europene, ţinând seamă că acolo basculează în bărci diferite?

Nu ştiu câte dintre astfel de întrebări şi-o fi pus dl Iohannis pe proiecţia noului drum ales. Ceea ce se poate şti este că ele nu sunt singurele şi probabil nici cele mai importante. Faza şi starea social-economică în care a fost adusă ţara poate fi cel mai însemnat semnal de alarmă. Am afirmat-o şi cu alt prilej, ţara a fost în aşa măsură spoliată încât, cu cea mai pricepută ştiinţă, cu toată buna credinţă, ea nu mai are resursele economice îndestulătoare pe baza cărora să se poată elabora o strategie optimă de dezvoltare durabilă.

Prea le-am înstrăinat, prea le-am abandonat, se pare irecuperabil. De altă parte, corupţia devenită endemică şi greu de domolit ca şi cultul banului în detrimentul valorilor cultural-spirituale, o stare generală de prostraţie în domeniul valorilor morale, se constituie în tot atâtea frâne pe drumul damascului.

Doar că prezenţa în eşaloanele înalte ale politicii a unui personaj care, confruntat cu asemenea fenomene le-a ştiut veni de căpătâi fie şi dacă numai la nivel local dar decisiv, poate fi o rază de speranţă nu numai în sfera politicii, nu numai în lumea partidelor, ci şi pentru întreaga societate românească.