Din nou despre problema maghiară

Preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, nu agreează poziţiile PNL, USR şi PMP

Politica e o relaţie de forţă şi pe acest teren românii şi-au spus cuvântul, dar cultura are virtutea că reordonează lucrurile după criterii imponderabile.

O lege votată acum 10 zile în Camera Deputaţilor obligă spitalele din regiunile cu populaţie semnificativă maghiară să angajeze şi personal medical capabil să vorbească ungureşte. Interesant este că, deşi legea a fost adoptată inclusiv cu voturi din partea opoziţiei, mai mulţi deputaţi PNL, PMP şi USR au depus ulterior o sesizare la Curtea Constituţională argumentând, în esenţă, că legea face distincţii inadmisibile din perspectiva unui stat liberal. Preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, i-a acuzat de demagogie şi antimaghiarism. „Contestaţiile PNL, USR şi PMP la Curtea Constituţională – a spus Kelemen Hunor, reprezintă o atitudine ostilă la adresa minorităţilor. Este de neînţeles schimbarea bruscă de atitudine şi inconsecvenţa formaţiunilor politice PNL, USR şi PMP”.

Dacă intrăm în detaliile juridice, riscăm să nu mai înţelegem nimic. Să spunem totuşi că legislaţia românească adoptată în perioada pregătirii de aderare la UE prevede, în termeni generali, facilităţi în favoarea minorităţilor naţionale, acolo unde acestea reprezintă cel puţin 20% din populaţie. Pragul a fost dezbătut mult în epocă, căci lăsa deoparte tocmai un oraş cum este Clujul, a cărui evoluţie demografică din ultima jumătate a secolului trecut a coborât mult proporţia populaţiei maghiare, deşi aceasta fusese majoritară. Aşa se explică de ce tocmai Clujul, atât de strâns legat prin istoria sa de cultura maghiară, nu are inscripţii bilingve. Legiuitorul român a preferat să ignore dimensiunea istorică a problemei şi să ţină seama doar de structura etnică din prezent.

Este însă o abordare care face ca patrimoniul cultural al oraşului să apară cu totul ininteligibil. În epoca administraţiei lui Gheorghe Funar, centrul oraşului devenise terenul unor săpături arheologice menite să readucă la lumină vestigii de acum 2000 de ani din epoca romană, care să pună în umbră catedrala din secolul al XIV-lea şi într-o oarecare măsură să-i minimalizeze prezenţa. Chiar dacă din fericire administraţiile următoare au închis şantierul, înţelegând că se scunfundă într-o greşală, ele au continuat să minimalizeze contribuţia istorică maghiară la edificarea oraşului. Nici măcar la fosta Universitate Bolyai (actuala Universitate Babeş-Bolyai) nu poţi găsi o inscripţie în limba fondatorilor ei. Asta e ciudat şi e uimitor că românii cultivaţi din acest oraş nu sesizează că însăşi cultura le-ar impune să accepte inscripţii maghiare. Politica e o relaţie de forţă şi pe acest teren românii şi-au spus cuvântul, dar cultura are virtutea că reordonează lucrurile după criterii imponderabile.

Chiar dacă multe s-au schimbat, reverenţa faţă de patrimoniul istoric, inclusiv faţă de cel maghiar, continuă şi astăzi să fie calea cea bună.

În sfârşit, revenind la subiectul strict al legii, ea prevede în plus pe lângă proporţia de o cincime din populaţie şi numărul minim de 5000 de locuitori de origine maghiară. Asta e noutatea şi tot aici se află sursa scandalului. Liberalii şi ceilalţi din opoziţie au votat mai întâi legea, după care şi-au dat seama că au acceptat un criteriu potrivit căruia, încetul cu încetul, şi la Cluj şi în alte locuri depopulate de maghiari în ultimele decenii, ar începe să opereze legea în favoarea ungurilor minoritari. Ne întoarcem practic pe ocolite la dezbaterile de acum două decenii.

Nu ştim cum văd ungurii problema, în sensul că nu putem experimenta acel sentiment istoric care îi opune şi îi asociază totuşi românilor. Putem, în schimb, sugera ce ar fi bine să facă majoritarii români, pornind de la un episod care se petrecea în deceniul al treilea al secolului trecut. După 1918, românii ardeleni, cuprinşi fireşte de entuziasmul unei victorii naţionale extraordinare, au purces la desfiinţarea instituţiilor vechi şi la crearea altora noi, româneşti. În vizorul lor a intrat şi Universitatea Bolyai. Un militant de seamă al românismului ardelenesc, Onisifor Ghibu, povesteşte în Amintirile sale cât de contrariat a fost că Nicolae Iorga, printre alţii, s-a opus categoric desfiinţării Universităţii maghiare, atrăgând atenţia ardelenilor că ei nu au încă resursele intelectuale pentru a crea o universitate românească de un nivel cel puţin egal cu cea maghiară. De aceeaşi părere erau şi membrii guvernului de la Bucureşti, toţi oameni cu studii făcute în Occident. Elita politică românească înţelesese pe atunci că legitimitatea victoriei naţionale româneşti nu se poate impune pe deplin în ochii lumii dacă românii vor apărea ca distrugători ai unei vechi civilizaţii. Prin urmare, morala acelui episod era că reverenţa faţă de izbânzile culturale ale duşmanilor istorici era calea cea bună, care garanta nu doar recunoaşterea lumii, dar şi propria emancipare culturală.

Chiar dacă multe s-au schimbat, reverenţa faţă de patrimoniul istoric, inclusiv faţă de cel maghiar, continuă şi astăzi să fie calea cea bună. Or, dacă politica românească de azi înţelege bine acest lucru, atunci ar putea să găsească soluţii mai bune şi pentru chestiunile de detaliu.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle