Din categoria „Aceste cuvinte ne doare” (II): Cianură pentru zâmbete electorale

De 23 de ani, în România preşedinţii au râs: de la Ion Iliescu, al cărui zâmbet larg ajunsese să dea numele ultimului tip de Dacie berlină ieşit de la Piteşti, la hăhăitul strident al lui Traian Băsescu. Pe ici pe colo, mai zâmbeau Constantinescu, Văcăroiu, Elena Udrea, Tăriceanu sau Crin Antonescu .

Sunt un om care de obicei stă în banca lui, dar care e obişnuit să fie întrebat, mai ales când se discută ceva legat de istorie. În ultima vreme, subiectele preferate de prieteni au fost „ce mai e prin Suleyman Magnificul” sau „ce e cu Roşia Montană?”.

Dacă în privinţa primei întrebări, le-am recomandat fie o carte de istorie otomană, fie un „search pe Google”, la Roşia Montană recunosc că m-am blocat. Nu din neştiinţă, nici dintr-o cunoaştere profundă a subiectului ci pur şi simplu, din dezgust. Ce îmi trece prin minte acum, este un citat dintr-un poet: 

„Munţii nostri aur poartă Noi cerşim din poartă-n poartă..”

După ce vom da Roşia montană, versul va fi valabil doar pe jumătate, că munţii nu vor mai fi ai noştri. 

Sincer, mai fac o încercare să-mi ordonez ţiglele pe casă din dorinţa de a închega un răspuns. Dar, din nou, îmi vine să strig ca Ilarion Ciobanu în „Columna”: „Ce căutaţi în munţii noştri?” Iar mă trezesc la realitate şi constat că e posibil ca şi citatul ăsta să fie golit de conţinut: „Or mai fi munţii ai noştri?” Pe hartă, da, încă mai avem Transilvania, dar pădurile sunt de mult cherestea prin Occident, aurul e de mult prin tezaurele vestului, râurile sunt golite de peşte şi infestate cu de toate. Doar cianura mai rămânea, deşi chiar ne-am confruntat cu o alarmă pe Dunăre, din cauza amicilor maghiari.

Reclamele cu „binele” pentru Roşia Montană au înfăţişat categorii de oameni care „prind” la public: o tanti care croşetează ciorapi, un tataie pensionar (în realitate proprietar de pensiuni), un lider de sindicat care arată ca un porc bine îndopat care râgâie slogane electorale. Se flutură pe la nas circa 5 miliarde de euro pe care Roşia Montană le-ar aduce. Sunt convins că astea pot fi adunate numai din limitarea evaziunii (trebuie să fii cretin să vorbeşti de stopare) la alcool, la carburanţi şi ce se mai fură prin ţară. Chiriaşii de la cele două palate, Cotroceni şi Victoria se pregătesc din nou să zâmbească, spunând că cianura e un lucru necesar pentru locurile de muncă promise. Ba chiar, tânărul copilot flutură coasa caselor de marcat pe la gâtul bieţilor vânzători de legume. Cred că pe la Miami se consumă ceva alterat, ori răsturnarea de la raliu a stricat niscaiva sinapse, dar, tot ce face guvernul începe să devină jenant. Nu că n-ar fi făcut Boc  sau MRU destule boacăne, dar parcă n-am votat schimbarea să-i văd pe partenerii cu nume de flori, culmea preferate şi de rromi că se chinuie să-i imite şi să ne dea cianură ca să trăim mai bine.

E ştiut că aurul are pe lângă sine, în măruntaiele muntelui, şi wolfram, uraniu şi alte elemente rare, care, teoretic pot umble buzunare, dar în niciun caz ale noastre.

Să vinzi la alţii ce mai ai, pe motiv că tu nu ai bani să investeşti, este o gândire de sinucigaş.

Pentru mine, Roşia Montană înseamnă istorie. Romanii au adus aici dalmaţi specializaţi în minerit să scotocească după aur. Nu degeaba, Herodot scria de agatârşii cu sandale de aur sau de oile cu blana de aur (vâltorile care spălau minereul aurifer de aici sau de pe Arieş erau învelite cu blăni de oaie, acre reţineau pepitele). De aici provin primele contracte de muncă scrise pe tăbliţe, triptice pe care se bat cele mai mari personalităţi şi muzee din lume, de aici provin galerii romane. Pe la 271 d. Chr, aurul se cam terminase (confrom tehnicilor de atunci) şi zona a rămas în conservare. Aurul transilvan din Apuseni sau din Arieş a alimentat războaiele austriecilor, a îmbogăţit Europa. Acum Europa doreşte cu ardoare şi ce mai avem pe acolo. Mint cu neruşinare cei care spun că România are de câştigat, că vor fi locuri de muncă.

Nici naziştii care îi puneau pe evrei şi ţigani la muncă forţată nu erau capabili să gândească aşa cum o fac politicienii noştri.  „Arbeit macht frei”, sinistra inscripţie de deasupra Auschwitzului însemna că ”munca te face liber”, deşi în interior mureau oameni gazaţi şi torturaţi, iar „libertatea” se obţinea prin coşul crematoriilor.  Oare guvernul vrea să corecteze această odioasă inscripţie spunând că ”munca înseamnă să mori otrăvit?”. Am vrea să condamnăm pe cei ce folosesc arme chimice prin Siria, Iranul că face arme nucleare, dar trebuie să-i decorăm pe guvernanţii noştri care fac acelaşi lucru, adică îşi otrăvesc poporul? Şi asta în România secolului XXI, ţară a UE şi NATO?

Ştiţi cum au murit cei de la Ştei (fost dr. Petru Groza), plătiţi bine să extragă uraniul, fără să li se spună că radioactivitatea îi va distruge până la unul. Prin ce diferă guvernanţii noştri de staliniştii secolului XX? Prin ce se deosebesc torţionarii care ne conduc azi de Vişinescu şi ceilaţi ? Că poartă costume Armani, ceasuri elveţiene, că ne sfidează din limuzine ale căror impozite adunate ating în 23 de ani cifra ce se vrea de la Roşia Montană? Că zâmbesc albastru (culoarea acidului cianhidric) vrând să ne mai ceară odată voturile? Şi Stalin şi Hitler şi toţi dictaorii zâmbeau. Dar parcă niciunul nu spunea pe şleau, ca ai noştri de azi, că pentru a progresa ne trebuie cianură.

Pe oamenii ăia reali, care efectiv o duc rău, i-a întrebat cineva dacă vor otravă? Am învăţat de Holocaustul evreilor şi ţiganilor, dar de Holocaustul îndreptat asupra poporului român nu vorbeşte nimeni. Oare bucata de pâine pe care ne-o dau guvernanţii trebuie să fie tăvălită prin cianură?

Dacă terminau autostrăzile, aveam mai mulţi muncitori decât ar putea fi la Roşia Montană. Guvernul şi preşedintele ţării se luptă să dea altora ceea ce toată ţara nu vrea, de la noi care am semnat petiţii contra exploatării, la oamenii simpli care s-au hrănit cu versurile lui Octavian Goga.

Nicolae Bălcescu spunea că aurul străluceşte până şi în noroaiele de pe drumurile Ardealului, de aceea trebuie să-l dăm pe nimic? Oare Felix crede că-şi va salva Antenele şi, implicit pielea de la saramura DNA cu distrugerea unui paradis istoric?

Dacă prin clasele primare eram învăţaţi că albastrul de pe steagul României însemna cerul, că roşul era sângele eroilor, iar galbenul însemna aurul din străfundurile munţilor şi cel al holdelor, azi o să fim nevoiţi să învăţăm că roşul înseamnă sfidarea îmbuibaţilor (indiferent că sunt la putere sau în opoziţie) la adresa poporului, albastrul înseamnă progresul prin cianură iar galbenul... ei bine, galbenul va fi  culoarea lumânării, care, să citez o replică dintr-un film cu Florin Piersic e singura avere cu care orice român, bogat sau sărac, oştean sau domn, ţăran sau muncitor, intelectual, negustor sau neştiutor de carte pleacă în lumea de dincolo. Ce am vrea noi care nu dorim distrugerea Roşiei Montane, ar fi ca măcar pământul care, mai devreme sau mai târziu ne va fi casă tuturor, să nu fie impregnat de cianură, să poată din oasele noastre să crească grâul acela, pe care-l descria Herodot, din care calul şi călăreţul nu se vedeau.