Să lăsăm acum istoria. Ea oricum este o disciplină în acelaşi timp minunată şi primejdioasă: cînd ne avîntăm să argumentăm cu fapte „istorice”, devenim ca prietenii lui Iov în a căror discuţie nu contează adevărul ci faptul cine poate avea adevărul de partea sa - cu alte cuvinte, puterea.

În problema unirii, puterea este a statului român, întotdeauna mult prea etnică pentru a „vorbi” şi cetăţenilor români de altă naţionalitate. Dar nu numai a statului, ci şi a multor altora. Butonînd între canale, dau de multe ori peste filmele „istorice” făcute în dictatură sau peste documentare imnice despre generalul Antonescu de pildă. Mă gîndesc că multora, chiar şi multor intelectuali, lucrurile prezentate în acestea reprezintă adevărul de necontestat, cînd de fapt sunt nişte filme propagandistice care pun problemele nepunîndu-le.

Problema cea mai mare este însă unidimensionalitatea. În multe locuri, poţi vorbi mult şi bine despre Ionesco sau despre Brâncuşi, ultima frază va fi mereu: au fost totuşi români. Că primul fusese pe jumătate francez şi şi-a dobîndit renumele mondial cu piesele scrise în franceză iar celălalt „se bucură” de o delăsare tristă din partea României? Nu contează faptele, mai bine zis, contează un singur fapt: că ultima frază e spusă de noi şi de nimeni altcineva şi e spusă cu accentul pe unica dimensiune importantă şi anume românismul.

Pentru mulţi, libertatea nu a adus libertatea gîndirii şi responsabilitatea ei, ci libertatea alegerii modelelor naţionaliste sau chiar fasciste, libertatea alegerii unei alte îngrădiri în locul celei ceauşiste şi anume a îngrădirii naţionaliste. 

Pentru ca ţara noastră să fie o ţară europeană în sensul fericit al cuvîntului, lucrurile ar trebui regîndite:

1. Să uităm întîietăţile istorice. Meciul ăsta nu poate fi cîştigat dar poate avea daune imense.

2. Să ne străduim spre multidimensionalitate. Să nu aşteptăm apropierea celuilalt, să ne apropiem noi de el. 

3. Să nu ne păstrăm rănile şi să nu ni le amintim mereu. 

4. Să observăm persoana şi problema, nu ceea ce găsim oricum în capul nostru. Cine crede că vorbeşte despre Ionesco cînd încheie discuţia cu fraza pe care am amintit-o mai sus nu vorbeşte de fapt despre el. Vorbeşte despre naţionalismul desuet, acest spectru viu şi beligerant.

Cred că numai aşa momentul Unirii poate începe să însemne ceva pentru toţi cetăţenii români, nu doar pentru toţi românii.