De cele mai multe ori, din păcate, statul român este perceput ca o piedică în calea tuturor celor care interacţionează cu acesta; cea mai bună radiografie a unei societăţi funcţionale şi/sau sănătoase este imaginea autorităţilor care se implică în mod direct pentru bunăstarea cetăţenilor săi (un cetăţean motivat şi mulţumit de autorităţile sale va fi întotdeauna o persoană mulţumită, implicată social, dornică să aducă plus valoare comunităţii sale şi, în definitiv, bun ambasador pentru ţara sa).

Ei bine, astăzi mai bifăm (iarăşi, din păcate) un episod al statului-piedică. De această dată, teoretic, statul-ideal ar fi trebuit să ajute proaspetele mămici în creşterea copilului – normal, stipulat în contractul de muncă legal, atunci când plăteşti impozit pe muncă. Practic, statul-piedică întârzie enorm de mult în acordarea acestui ajutor, evident, umilind tinerele mămici sau punând presiune superfluă pe acestea. De ce? Vă explic mai jos.

Teoretic

Toate mamele tinere beneficiază de o indemnizaţie pentru creşterea copilului, constând într-o alocaţie utilă de altfel pentru buna creştere a copilului în primii ani.

Practic

Statul întârzie nejustificat livrarea acestor indemnizaţii. În calitate de deputat, membru în comisia de muncă şi justiţie socială, am adresat o întrebare oficială către Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială pentru a vedea cauza exactă a acestor întârzieri; am întâlnit şi cazuri de două, patru luni sau, mult mai grav, chiar un an de zile.  Cei de acolo mi-au răspuns că întârzierile sunt datorate lipsei acute de personal, pe fundal de volum foarte crescut de muncă. Cu alte cuvinte, multe mămici au dosare depuse, iar agenţia nu face faţă efectiv.

Teoretic

Am trimis, mai departe, două sesizări către autorităţile superioare agenţiei: Ministerul Muncii şi Ministerul de Finanţe. Statul funcţional, poate, nu ar fi ştiut de această situaţie şi ar fi luat imediat măsuri pentru remedierea situaţiei.

Practic

Statul capcană, prin intermediul ministerelor sale, a răspuns următoarele: Ministerul Muncii – perioada de depunere a dosarelor pentru aceste indemnizaţii de creştere a copilului este flexibilă, iar Ministerul de Finanţe s-a spălat pe mâini de toată situaţia.

Concluzia

Fără a face politică, fără a arăta cu degetul către anumite personaje, observăm încă un exemplu nefericit de stat capcană, punând piedici multiple. Cui? Mămicilor care au nevoie de cel mai mare sprijin. De ce nu au fost construite anumite planuri de anticipare pentru fluxul de dosare? De ce nu există un plan de remediere a situaţiei? De ce avem instituţii ale statului în criză de personal?

În an Centenar, România nu este capabilă să îşi ajute proprii cetăţeni. Din păcate, asistăm la un paradox ce, în mod cert, ne va costa iarăşi, cost pe care deja îl vedem: scăderea natalităţii şi multele consecinţe sociale care derivă din acest fenomen.