De aici şi până la cunoscuta caracterizare populară ce asociază politica cu numele celei mai vechi meserii nu mai e decât un mic pas.

Pesemne că mulţi politicieni români au reţinut din toată ,,ştiinţa şi arta” politică tocmai acest din urmă specific: făţărnicia, înşelătoria, minciuna, hoţiile şi fărădelegile. Altfel, cu greu se pot explica numeroasele dezamăgiri dinspre clasa politică. Şi am aici în vedere nu politicienii de rând, miniştri sau parlamentari, cât pe cei de la vârf, aică pe cei aleşi în fruntea statului. Pe Ion Iliescu nu-l pun la socoteală, căci el nu a dezamăgit pe nimeni: a fost rău de la început (rău, din punct de vedere moral; criptocomunist, ba chiar unii au susţinut că a fost agent kaghebist); dar Emil Constantinescu şi Traian Băsescu au reprezentat două momente esenţiale din istoria marilor dezamăgiri politice postcomuniste.

            După cum bine se ştie, Traian Băsescu a fost ales în 2004 şi 2009 cu un larg sprijin popular, nu numai din partea electoratului de dreapta, urban, educat etc. A primit sprijinul direct al unor importanţi membri ai comunităţii ştiinţifice şi intelectuale, chiar dacă el a folosit sfaturile consilierilor şi apropiaţilor săi în mod discreţionar. În timpul mandatelor sale, a făcut destule lucruri bune: condamnarea comunismului, urgentarea deschiderii arhivelor, sprijinirea independenţei justiţiei etc., dar şi multe rele: declaraţii jignitoare la adresa Regelui Mihai (să nu uit: La mulţi ani, Majestate!), afirmaţii discriminatorii şi jignitoare la adresa unor persoane sau grupuri sociale etc.

            O dată cu apropierea finalului mandatului, Traian Băsescu a făcut din ce în ce mai multe declaraţii şocante, uluitoare, chiar şi pentru persoanele care se aflau în tabăra lui. Atacurile furibunde din ultimele două luni la noua alianţă creştin liberală au îndurerat pe apropiaţi (în caz că mai are) şi i-au bucurat pe susţinătorii lui Victor Ponta. A susţine că Iohannis este incompatibil, că nu ar fi trebuit să candideze, ba chiar că justiţia îl va găsi incompatibil arată nu numai încălcarea principiului independenţei justiţiei, dar şi tendinţa sa de manipulare şi reacrdinţă.

            Tot la fel, Emil Constantinescu a fost ales în 1996 cu o mare simpatie populară. Deşi a avut destule realizări în timpul mandatului, a dezamăgit prin izolare şi prin faptul de a fi fost şters, insipid şi scorţos ca atunci când faci o fotografie şi rămâi pe viaţă rigid ca în ea.

            Probabil că dezamăgirea cea mai mare legată de Constantinescu nu este eşecul mandatului său de preşedinte, ci o simplă scrisoare trimisă acum câteva zile lui Victor Ponta. Aici se aduc mulţumiri pentru dublarea indemnizaţiei persoanelor persecutate din motive politice din regimul comunist. Deci, din punctul de vedeere al conţinutului, totul este în regulă, cred că toată lumea ar sprijini o asemenea idee. Dar ceea ce nu se vede e faptul că guvernul a dat aprobarea acestui proiect de lege la şedinţa din 4 noiembrie, ceea ce arată intenţia vădită de a mitui persoanele respective ca să voteze cu Ponta. Aşa cum, tot recent, guvernul condus de un candidat (a propos: nu ar fi normal ca în Constituţie să se introducă cerinţa ca un premier care vrea să candideze să-şi dea demisia din funcţie pe timpul candidaturii? Nu ar fi normal ca fie incompatibil statutul de premier cu cel de candidat?) a mituit personalul sanitar (cu 100 de lei), personalul din învăţământ (cu 100 de euro) etc, dl. Constantinescu se face că nu vede intenţia de mituire şi ţine să mulţumescă, printre mii de laude abjecte, premierului candidat.

            Se poate ridica obiecţia următoare: dacă politica este arta compromisului, poate că este firesc ca oamenii politici să spună (facă) într-o zi ceva, iar în ziua următoare altceva în funcţie de conjunctură. Răspunsul meu este că lucrurile nu pot şi nu trebuie să stea aşa: nu poţi face azi un lucru bun iar mâine un lucru rău, căci înseamnă să încalci legile şi principiile morale. Un preşedinte care nu aderă la valori (morale, ştiinţifice, academice, intelectuale etc.) este un preşedinte care va fi aspru judecat de istorie. Nu numai că va dezamăgi mereu, dar el însuşi va influenţa negativ cursul societăţii.

            Morala acestor dezamăgiri este de văzut tocmai în necesitatea, în obligaţia de a avea ca preşedinte un om integru, virtuos (în termeni aristotelici), bun (în termeni kantieni), adică o persoană care ştie şi vrea să respecte valorile (repet, nu numai pe cele morale). Din această perspectivă, lucrul cel mai îmbucurător cu privire la alegerile prezidenţiale din 2014 este faptul că acum nu mai avem de ales între un rău şi un rău mai mic, ci avem de ales între rău (Victor Ponta) şi bine (Klaus Iohannis).