Devine politica europeană o confesiune religioasă?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Dacă omul trebuie să fie „european”, totul trebuie 
să se transforme în „european” (oraşele, cultura, acţiunile, gândirea 
etc.) ceea ce reprezintă o latură de cult.
Dacă omul trebuie să fie „european”, totul trebuie să se transforme în „european” (oraşele, cultura, acţiunile, gândirea etc.) ceea ce reprezintă o latură de cult.

Motto: Spun unii că religia ar fi doar o formă de politică. Le propun să încerce şi invers: nu cumva politica a vrut mai mereu să fie o formă de religie?

Textul de faţă îşi pune problema următoare: nu cumva Uniunea Europeană, prin politicile pe care le dezvoltă, se transformă într-un soi de confesiune a unei noi religii mondiale, numită “Drepturile omului”? Pentru a răspunde corect la această întrebare, trebuie să vedem dacă politicile şi acţiunile UE pot fi descrise ca fiind parte a unei forme de religie. De aceea, înainte de toate, este esenţial să definim religia.

Conform DEX, ediţia 1998, RELÍGIE, religii, s. f. = 1. Sistem de credinţe (dogme) şi de practici (rituri) privind sentimentul divinităţii şi care îi uneşte, în aceeaşi comunitate spirituală şi morală, pe toţi cei care aderă la acest sistem; totalitatea instituţiilor şi organizaţiilor corespunzătoare; confesiune, credinţă. Fig. Crez, cult. 2. Disciplină predată în şcoală, având ca scop educarea şi instruirea elevilor în spiritul religiei (1) date. – Din fr. religion, lat. religio, -onis, germ. Religion.

Aşadar, conform sensului principal, o religie, indiferent de nuanţa sau denumirea ei, se caracterizează prin existenţa următoarelor elemente:

1. O divinitate care este adorată de către o comunitate.

2. Un sistem de principii dogmatice (dogma=învăţătură) care descrie divinitatea respectivă.

3. Un sistem de principii morale, în virtutea căruia membrii comunităţii interacţionează ei între ei, dar şi în raport cu divinitatea.

4. Un sistem instituţional care administrează/îndrumă comunitatea respectivă.

5. O formă de cult, prin care membrii comunităţii îşi exprimă adoraţia şi supunerea/slujirea faţă de respectiva divinitate.

În privinţa confesiunii, lucrurile par mai simple. Majoritatea dicţionarelor susţin că termenul este sinonim cu “religie”şi “cult”. Totuşi, teologic vorbind, există o distincţie. Confesiunea este particularizarea unei religii, în privinţa celor cinci puncte de mai sus. Astfel, avem religia creştină, cu confesiuni diverse: ortodoxe, catolice, protestante, neo-protestante. Sau religia islamică, cu cel puţin două mari confesiuni: suuniţi şi şiiţi. Desigur, arealul confesionalismului este mai vast, căci avem parte şi de secte, care sunt expresii ale mărunţirii confesionale a unei religii până la nivel de zeci de membri/adepţi.

În cazul Europei, confesionalismul s-ar referi la particularizarea viziunii asupra Drepturilor omului, care poate diferi faţă de alte entităţi (SUA de pildă).

La prima vedere, se pare că nu ar exista nici o legătură între UE şi tot ce am expus mai sus. Dimpotrivă, mulţi ar spune că însăşi politicile europene prevăd (în diferite grade) o separaţie între Stat şi cultele religioase. Dar aici e marea capcană, să credem că religia este apanajul exclusiv al cultelor religioase cu tradiţie şi/sau recunoaştere a Statului. Vă reamintesc doar faptul că printre formele de Stat ce au existat şi mai există se înscrie şi statul teocratic, adică statul care îşi asumă politici derivate din existenţa unei zeităţi, a unei divinităţi. Însă, cum vom vedea mai jos, există divinităţi şi. . . divinităţi. Cum ar suna expresia „stat antropocratic”?

Un lucru este cert: religiozitatea, ca principiu prin care omul se leagă de anumite valori, pe care le divinizează, în care crede şi pe care le cultivă/urmează/slujeşte există la orice om. Asta pentru că nu este om care să nu creadă în ceva, indiferent în ce anume. În măsura în care acest ceva devine ideal absolut, adică zeu, acea credinţă devine o credinţă religioasă.

Aşa că să pornim la identificarea eventualelor legături/asemănări între politicile UE şi elementele definitorii ale unei religii, care să ne permită un răspuns pozitiv la întrebarea din titlu.

1. Divinitatea. Este cel mai complexă întrebare la care trebuie răspuns: are UE o divinitate? Părerea mea este că da, are. Permiteţi-mi să am nişte argumente.

Aproape toate religiile au o divinitate situată deasupra umanităţii. De aici, sentimentul comun că Dumnezeul acestor religii, indiferent de numele Său, este exterior umanităţii. Fie că vorbim de forţe supranaturale magice, de puteri oculte, de fetişuri sau zeificări ale celor ce ne înconjoară, de Dumnezeul creştinilor, al iudeilor, mahomedanilor sau budiştilor, un lucru e cert aici: divinitatea este externă şi, de regulă, superioară omului. Ea se apropie de om în diverse măsuri (în creştinism cel mai mult, unindu-se cu umanitatea) dar e clar că este exterioară.

Când însă am spus “aproape toate religiile” nu am epuizat toate posibilităţile. Cel puţin una a mai rămas: omul să devină propriul său dumnezeu. Numită teologic, auto-idolatrizare, posibilitatea, trebuie să recunoaşteţi, există.

Un argument este dat de psihologie: narcisismul. De când cu Facebook pare că este în creştere. Deşi este patologic, narcisismul este doar consecinţa unui complicat proces antropocentrist. N-am să intru în detalii ci doar am marcat posibilitatea de auto-idolatrizare.

Alt argument este dat de teologia creştin-ortodoxă. Iubirea de sine duce la slavă deşartă. De aici până la mândrie nu mai e mult, ne învaţă teologia. Dar mândria ce este, biblic vorbind? Încercarea de a-i lua locul lui Dumnezeu. Prin urmare, există un proces sufletesc prin care omul se poate idolatriza pe el însuşi.

Chiar Apocalipsa are un pasaj interesant, referindu-se la arhicunoscutul 666, de care chiar autorul spune că “e număr de om”. Adică, spun unii teologi, un 6 întreit, căci divinitatea trebuie slăvită întreit, asemenea Treimii. Iar 6 este cifra omului, ziua în care a fost creat.

Dar dincolo de acest mica paranteză exegetică, cel mai bun argument este dat de lecturarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului sau a variantei sale europene, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Dacă aplicăm acestor texte un filtru religios, veţi observa cu uşurinţă că viziunea acestor documente este una antropocentrică: omul autonom este în centru Universului.

Chiar dacă se specifică libertatea de conştiinţă religioasă, alte documente ale UE încep să prevadă clar că aceasta este totuşi limitată de însăşi politicile UE: religia nu trebuie să contravină chiar acestor Drepturi ale Omului. Cu alte cuvinte, poţi avea şi altă religie dar aceasta nu poate intra în conflict cu viziunea Drepturilor Omului[1]. Nimic mai firesc veţi zice, dar, cum vom vedea mai jos, noua religie face opoziţie morală, cel puţin, altor religii tradiţionale. În acest fel, senzaţia mea este aceea că Drepturile Omului au devenit un instrument prin care Europa începe să se lupte cu religiile tradiţionale.

Ori istoria umanităţii consemnează prea multe momente în care politicul s-a luptat cu religia, care mă duc la gândul că, de fapt, politicul a încercat în acele momente să ia locul religiei, idolatrizând  omul, după filosofia unei neaoşe expresii “omul, dumnezeu pe pământ”. Aşa că, permiteţi-mi întrebarea: oare nu asistăm la unul din acele momente?

2. Sistemul dogmatic. Însăşi “Drepturile omului” sunt un document de tip “simbol de credinţă”. El exprimă, sub formă juridică, valorile în care Europa şi alte state ale lumii cred, cu jurisprudenţe diferite. Iar aceste valori, cum spuneam, sunt centrate pe om şi persoana sa.

Ca şi în cazul altor simboluri de credinţă, abaterea de la valorile stipulate reprezintă o eroare imputabilă, un soi de “erezie” care, desigur, atrage responsabilităţi, penalizări şi consecinţe, chiar şi pe linie juridică,  În acest fel, apare „tribunalul ideologic”, un sistem ideologic, de tip inchizitorial, menit să impună o credinţă comună în valorile europene, din partea cetăţenilor statelor membre. Ceea ce ar fi nedemocratic, întrucât în democraţie liderii sunt reprezentaţii cetăţenilor, nu dictatorii lor.

Subliniez faptul că nu valorile în sine sunt neapărat o problemă, ci modul în care ne raportăm la ele. Deşi sunt drepturi fundamentale, o raportare individualistă la aceste drepturi nu duce decât la o fărâmiţare socială, prin exacerbarea libertăţilor personale în detrimentul obligaţiilor comunitare. De altfel, pasajele referitoare la comunitate, frăţietate, sau armonie socială sunt minimaliste. În acest fel, comuniunea este înghiţită de egolatrie.

În plus, deşi libertatea de credinţă religioasă este stipulată clar între drepturile fundamentale, jurisprudenţa asupra acestuia construieşte o discriminare la adresa acestui drept, întrucât se caută limitarea lui doar la spaţiul vieţii private, simultan cu încercarea de a-l exclude din zona deciziilor publice.

3. Principiile morale. Valorile nasc morala. Nevoia de urmare şi împlinire a valorilor naşte norme de conduită morală. Astfel, intenţiile şi faptele devin bune sau rele.

În cazul valorilor europene problema nu este codul moral în sine ci încercarea de a-l impune cetăţenilor, situaţie în care se poate ajunge la opoziţie între morala europeană şi morala individuală, a fiecărui cetăţean, care este generată şi de alte valori din viaţa acestuia. Ca, de pildă, cele creştine.

Europei îi place să centreze morala izvorâtă din “Drepturile omului” în jurul unui principiului “politically corect”, fundamentat legislativ de SUA. Acesta tinde să modeleze morala socială într-un soi de omogenizare a atitudinilor. Nu-i de mirate că “politically corect” a fost folosit şi de stalinism, deoarece el are capacitatea de a impune schimbări la nivel de morală.

Ori, este din ce în ce mai vizibil că morala europeană intră în coliziune cu morala creştină. Dincolo de frământările economice, Europa este din ce în ce mai preocupată de probleme de identitate de gen şi sexuale, avort, eutanasie, evoluţionism etc, chestiuni cu mare încărcătură morală.

De pildă, o zonă unde lucrurile se precipită este cea dată de căsătoriile/parteneriatele homosexuale. Deşi vorbim de drepturi civile, este imposibil ca legalizarea acestor familii de tip civil, dar cu pretenţii religioase, să nu stârnească vii dezbateri şi controverse. Şi, în ciuda faptului că vorbim de democraţie, majoritatea statelor decid aceasta fără a-şi consulta cetăţenii, sau chiar împotriva dorinţei majorităţii (cazul Slovenia). Situaţie în care cresc temerile în privinţa unui eventuale forme de totalitarism moral european (vezi decizia CEDO împotriva Italiei privind [2]).

4. Sistemul instituţional. Aici este evident pentru oricine că avem o puternică structură instituţională europeană, care slujeşte noii religii a idolatrizării omului pe diverse paliere.

Interesant este de observat raportul dintre aceste instituţii şi instituţiile naţionale ale ţărilor membre UE. A face parte din UE înseamnă pentru aceste ţări a-şi pierde o parte din autonomia decizională. Practic, ţările respective se obligă singure, prin aderare la UE, la implementarea noii religii în conştiinţa cetăţenilor (vezi, de pildă, recenta Decizie CEDO în privinţa căsătoriilor homosexuale).  Exact ca în cazul oricărei religii: alegerea este benevolă, dar apoi asumarea normelor este obligatorie. Poate tocmai de aceea UE insistă atât de mult pe separarea religiei de Stat: pentru ca Statul să poată deveni chiar el o religie, fără a se observa prea tare conflictul în care intră cu celelalte religii tradiţionale.

În fapt, Statul practică ceea ce el însuşi reproşa religiei: capacitatea de a judeca şi decide asupra individului, în raport cu o anumită doctrină şi morală.

5. Cultul. S-ar spune că această latură lipseşte din peisajul european. Ca şi în cazul elementului divin, ar trebui să privim mai atent. Căci dacă există o divinitate, va exista cu siguranţă şi un cult.

Spre analogie, să ne aducem aminte de cultul personalităţii. Este o formă de adorare a unei persoane. Doar că, în cazul politicilor europene nu avem de-a face cu o anumită persoană ci cu ”omul”, cu ideea de umanitate, sistematizată într-un concept nou ca formă, dar vechi în esenţă: “omul european”. Sună asemănător cu “omul nou” comunist? Desigur, ambele sunt doar răstălmăciri ale paulinului concept “omul nou, duhovnicesc”. Spun răstălmăciri pentru că, aşa cum observăm, duhovnicescul n-a dispărut din contemporanele expresii, care lucrează tot la nivel de conştiinţă identitară, ci a fost pervertit.

În acest fel, dacă omul trebuie să fie “european”, totul trebuie să se transforme în “european” (oraşele, cultura, acţiunile, gândirea etc.) ceea ce reprezintă o latură de cult. Desigur, să nu ne aşteptăm la un fel de slujbe religioase. Dar, dacă privim mai cu atenţie, vom observa că un fel de slujbe tot sunt. De pildă, instituirea a tot felul de “zile” şi “sărbători”: zilele oraşului x, sărbătoarea cartofului, festivalul berii, ziua Europei, ziua râsului etc. În acest fel, adoraţia cetăţeanului “european” este îndreptată către propria-i umanitate, aşezată în centrul acestor pseudo-sărbători.

Ca forme, cultul noii religii îmbracă forme diverse, de ca cele arhi-cunoscute, gen cultul banului sau al persoanei (mai ales când vine vorba de şefi) şi până la forme mai noi, gen cultul ştiinţei (scientismul) sau al tehnologiei (tehnologismul). Nu trebuie să uităm nici celebra expresie “Stat de drept” care, prin principiul domniei legii întemeiază un adevărat cult al legii. Nimic nou, ar spune un teolog, deoarece ştim bine că legea este componentă a religiei. Iar dacă ne gândim că, de regulă, autoritatea unei legi izvorăşte din autoritatea celui ce o generează, vom înţelege mai bine cum anume “Drepturile omului” devin o religie a idolatrizării umanului, căci ele îşi iau autoritatea din autoritatea celui ce le generează: omul autonom, aplecat spre el însuşi.

Poate că cititorului i s-ar părea neobişnuită această optică asupra spaţiului politic european. Însă nu trebuie să uităm că religia nu este apanajul unei anumite divinităţi, ci ea este un fenomen mult mai complex, în care omul se leagă, crede şi urmează anumitor valori pe cale le consideră supreme. De altfel, termenul „religie” defineşte foarte bine nu o anumită divinitate, ci exact o formă de legătură cu ceva socotit ideal, sacru, absolut (latinescul re-ligō = a lega , a reconecta, a reface legătura cu divinitatea). Iar când vine vorba de societate, nimeni n-a spus-o mai bine decât Émile Durkheim, când a afirmat că religia este societatea transfigurată, ipostaziată în absolut, care se sacralizează pe ea însăşi, care traduce aspiraţiile noastre profunde de bine, frumos, ideal[3]

Desigur, spaţiul editorial nu ne permite tratarea exhaustivă a tuturor aspectelor legate de noua religie. Consider însă că cele prezentate până acum pot deveni începutul unei dezbateri între specialişti, menită să analizeze mai în profunzime fenomenul transformării politicilor europene în religie. N-ar fi, de altfel, singurul moment istoric în care liderii politici ar crede că omul este propriul său dumnezeu sau că liderii politici sunt dumnezeii propriilor supuşi. Doar că, de fiecare dată, diferă decorul.

Noi, teologii, ştim bine că istoria se repetă, nefiind nimic nou sub soare. Inclusiv în cazul politicii.

 

 


[1] The Council of European Union,  EU Guidelines on the promotion and protection of freedom of religion or belief, Luxemburg, 24 iun. 2013,  pe http://eeas.europa.eu/delegations/fiji/press_corner/all_news/news/2013/eu_guidelines_on_the_promotion_and_protection_of_freedom_of_religion_or_belief_(june_24_2013_fac).pdf

[2] CEDO, Italy should introduce possibility of legal recognition for same-sex couples , pe http://hudoc.echr.coe.int/app/conversion/pdf/?library=ECHR&id=003-5136611-6342261&filename=003-5136611-6342261.pdf

[3] Gavriluţă, Nicu, Sociologia religiilor:credinţe, ritualuri, ideologii, Editura Polirom, Iaşi, 2013, p. 27

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite