Despre ipocrizie şi sacrificiu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Lia Olguţa Vasilescu a scris pe Facebook: „Centrul vechi al Craiovei este una dintre bijuteriile cu care ne mândrim şi care atrage tot mai mulţi turişti. A meritat orice sacrificiu...“

Centrul vechi al Craiovei arată mult mai bine decât în urmă cu zece ani.

A considera însă că centrul vechi al Craiovei este o bijuterie după care aleargă disperate hoarde de turişti este la fel de deplasat ca ideea că Sfântul Solomon (primarul puşcăriaş dinaintea Olguţei) şi Sfânta Olguţa au fost nevoiţi să se sacrifice şi să lupte cu balaurii care îşi doreau să dea centrul Diavolului pentru a inaugura Iadul. Acum, este drept că Olguţa pare că şi-a vândut sufletul lui Dragnea, dar e puţin probabil ca acesta să fie sacrificiul despre care scria fosta apostolă a Sfântului Vadim.

Doamna Olguţa Vasilescu este cunoscută pentru relaţia foarte relaxată pe care o are cu adevărul. În CV-ul dânsei, încă din 2005 apărea că ar fi publicat peste 10.000 de articole, fapt ce s-ar traduce cam aşa: cel puţin un articol la fiecare oră a fiecărei zile în perioada în care a activat ca jurnalist.

Sacrificiul pentru ţară a devenit, pare-se, obsesia principală a politicianului român. Nu de mult, Gabriela Firea zicea că funcţiile importante în stat vin la pachet cu patriotismul şi cu spiritul de sacrificiu.

Tudose vorbeşte şi el relaxat despre sacrificiu, aşa cum a făcut-o şi Grindeanu. Zeci, dacă nu sute, de politicieni români au făcut o legătură între sacrificiu şi poziţiile lor de demnitate. Mulţi dintre aceştia s-au dovedit a fi infractori. Cu toate acestea, mare parte a infractorilor de sacrificiu au continuat să câştige alegerile şi ne reprezintă în Parlamentul României. PSD, fiind partidul cel mai mare, are şi cele mai multe cazuri de asemenea „eroi de sacrificiu“.

Ideea că votanţii PSD sunt proşti este o tâmpenie. Încă şi mai stupid este să crezi că în România (sau în majoritatea ţărilor democratice) majoritatea celor care votează o fac pe baza unei analize serioase a candidaţilor şi a programului propus de aceştia.

PSD nu este un partid de hoţi şi nici unul al celor bătuţi în cap. Ca mai toate formaţiunile politice, PSD este un partid în care oportunişti de toate felurile s-au unit pentru a-şi atinge scopurile de înavuţire şi de glorie sau pentru a-şi păstra privilegiile obţinute. O parte a acestor privilegii sunt „moştenite“ din timpul comuniştilor, dar noua generaţie, magistral reprezentată de Dragnea, Olguţa, Firea, Pop, Orlando şi până foarte recent de Ponta şi de Ghiţă, a demonstrat că mult mai puternică este legătura cu banul şi cu avantajele demnităţilor publice şi nu cea cu ideologia, fie ea şi cea comunistă. Acelaşi lucru este valabil pentru toate partidele care ne conduc, cu excepţia USR, care este un partid compus din oameni noi. Totuşi, există şi excepţii, unele remarcabile, în toate partidele.

Suntem, zi de zi, martorii unui spectacol jalnic în care politicienii de vârf sunt nişte martiri ai neamului care se sacrifică pentru Românica pentru a sta la putere.

Din păcate, moralitatea (sau lipsa ei) şi ipocrizia PSD au devenit indicatori ai societăţii româneşti. A judeca deciziile catastrofale pe care electoratul le-a luat repetat în ultimii 27 de ani prin prisma lipsei de educaţie sau prin prisma prostiei este simplist şi greşit.

Motivele sunt mult mai complexe şi au legătură mai cu seamă cu situaţia generală a României. Moralitatea cetăţeanului de rând merită examinată în amănunt. Deocamdată, o să mă limitez foarte pe scurt la ipocrizie.

Opţiunile politice în România sunt extrem de polarizate. Orice critică a taberei adverse este primită cu urale, iar orice suspiciune asupra „celor buni“ este primită ca un act de trădare.

Există, desigur, multă ipocrizie în rândul susţinătorilor lui Dragnea, care sunt conştienţi de averea uriaşă a liderului social-democrat şi a familiei sale. Este un tip de ipocrizie „istorică“. Bunăoară, acelaşi lucru a fost valabil pentru toţi şefii de partid ai PSD, într-o mai mică sau mai mare măsură. Adrian Năstase este un exemplu grăitor în acest sens, dar să nu uităm nici de declaraţia de „sărac, dar cinstit“ a lui Ion Iliescu, în condiţiile în care acesta a fost unul dintre cei mai importanţi nomenclaturişti comunişti şi în întreaga perioadă în care a fost şeful PSD a trăit extrem de bine. Faptul că Hrebenciuc, Năstase şi Vanghelie au fost toţi foarte apropiaţi de Ion Iliescu este, de asemenea, bine ştiut şi pune ipocrizia ca stâlp principal al culturii organizaţionale a PSD.

Sumele enorme de bani negri care au intrat în campaniile PSD se pot regăsi şi în campaniile opozanţilor acestora. Numărul de afişe „aruncate“ în compeţie, în campania alegerilor prezidenţiale, de către Victor Ponta nu a fost semnificativ mai mare faţă de ce a avut Iohannis.

Baroni extrem de toxici şi dubioşi există nu doar în PSD, ci şi în PNL, UDMR şi PMP.

Este o ipocrizie să îl acuzi pe Dragnea de corupţie şi să pretinzi că Udrea şi Videanu nu au existat. La fel de ipocrit este să crezi că mafioţii au susţinut financiar campania lui Ponta şi sfinţii, pe cea a lui Iohannis.

Ilustrarea cea mai stridentă a ipocriziei rampante a societăţii româneşti, declarativ interesată de politică, este că noi continuăm să ne dorim cu împătimire să fim conduşi de „zeloţi“ obsedaţi de binele României, în timp ce noi înşine nu am mişca un deget pentru a ajuta concret schimbarea de care vorbim cu atâta pasiune. Candidatul nostru ideal continuă, în mod paradoxal, să fie întruchiparea cât mai fidelă a lui Iisus, aşa cum ni-l imaginăm noi.

Desigur, noi vom continua să votăm, leneş şi convenabil, sociopaţi guralivi, frumuşei şi şmecheri, care sunt promovaţi la greu şi mint frumos pe ecranele televizoarelor sau, citând din clasici, să ne pişăm pe el de vot.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite