Despre Trianon, altfel. Sau la fel?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto Shutterstock
Foto Shutterstock

Public în cele de mai jos recenzia istoricului maghiar Csaba Zahorán despre volumul „Trianon! Trianon!” apărut pe blogul trianon100.hu. Fac asta deoarece ar fi bine ca şi în spaţiul public românesc să se afle că percepţia asupra arbitrajului de la Trianon nu este una omogenă în gîndirea maghiară.

Centenarul semnării Tratatului de Pace de la Trianon a trezit interes nu doar în Ungaria, ci – în mod plauzibil – şi în alte ţări din regiune. Nivelul vizibilităţii evenimentului, precum şi motivele atenţiei acordate au variat de la un vecin la altul. Subiectul a fost cel mai prezent în România, în ţara care a obţinut cel mai mare teritoriu din Regatul Maghiar istoric, şi în care trăieşte comunitatea minoritară maghiară cea mai semnificativă ca număr, drept consecinţă a tratatului.

Interesul elitelor politice şi intelectuale române nu este un fenomen nou. Ca beneficiar al tratatului de la Versailles, România a acordat de la bun început atenţie tuturor manifestărilor din Ungaria care erau legate de acest tratat, şi a şi reacţionat la ele de multe ori. Replicile nu s-au limitat la deciziile luate în diplomaţie sau în politică, ci au fost prezente şi la nivelul politicii memoriei, respectiv în cadrul mai mult sau mai puţin profesional al activităţilor ştiinţifice. Această atitudine a fost caracteristică atât în perioadă interbelică încărcată de conflicte, cât şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, apoi în deceniile de după 1945, marcate în egală măsură de ”solidaritate frăţească” şi tensiuni, şi în perioada de după 1989. Guvernul român a ţinut în mod consecvent – şi ţine în continuare – la status quo-ul din Trianon. De asemenea, consideră tratatul legitim, ”just” şi temeinic, o poziţie pe care conducerea ţării s-a străduit să o exprime şi să o impună întotdeauna, în orice domeniu. Această intenţie s-a concretizat de multe ori în faptul că activităţile maghiarilor legate de Tratatul de la Trianon sau de consecinţele lui au fost contracarate sau anulate aproape în mod automat, ca un reflex. Diversele manifestări ale maghiarilor au provocat reacţii la fel de variate din partea românilor; acestea din urmă converg totuşi spre aprecierea stării de după 1920, aceasta fiind favorabilă pentru România, respectiv au în comun susţinerea Tratatului de la Versailles, mai târziu celui de la Paris, iar în prezent loialitatea faţă de valorile liberal-democratice ale Parteneriatului Euro-Atlantic. Astfel, în anii 1930 s-a dezvoltat o vastă mişcare antirevizionistă faţă de revizionismul maghiar. Din presa română nu a lipsit critica la adresa Budapestei. Au avut loc şi acţiuni diplomatice precum desfiinţarea consulatului maghiar din Cluj în 1988. De asemenea, este remarcabilă campania cu îndrumare politică împotriva lucrării întitulate Erdély története [Istoria Transilvaniei] (1986, coord. Béla Köpeczi), din care a făcut parte şi un anunţ plătit publicat în Times. Aceste gesturi/răspunsuri nu au dispărut nici după 1989. Este suficient să ne amintim de panica morală care a însoţit lansarea filmului Trianon (r. Gábor Koltay şi Ernő Raffay) în Transilvania în 2005. Desigur, şi pe partea română au existat abordări cumpătate, obiective şi iniţiative de dialog. Cu toate acestea, spaţiul public român este dominat în mod tradiţional de neîncredere şi de iritare faţă de discursul maghiar legat de Trianon.

Interesul pentru acest subiect a fost la fel de viu şi în 2020, cu atât mai mult că spaţiul public român a devenit într-un anumit sens receptiv faţă de acest subiect la sărbătorirea centenarului Unirii din 1918 şi după ce echipa de cercetare Trianon 100 a primit multe acuzaţii şi comentarii negative în presa română. Centenarul tratatului de la Trianon nu a fost însoţită de incidente anti-maghiare, iar relaţiile între cele două state vecine nu au fost deloc marcate în ultima vreme de această temă; mai mult: odată cu apropierea anului 2020, Budapesta a evitat în mod vizibil conflictele cu vecinii legate de politica memoriei. Cu toate acestea, legislaţia română a reacţionat destul de dur la politica simbolică maghiară a ultimului deceniu şi la intenţiile de a întări relaţiile dintre maghiarii de pretutindeni. După ce în 2010 parlamentul maghiar a declarat data de 4 iunie Ziua Coeziunii Naţionale, iar în 2019 a propus ca 2020 să fie Anul Coeziunii Naţionale, România a emis o proprie „lege Trianon” în 2019. Privind procesul în ansamblu, este clar că şi jocurile de putere din politica internă a României au avut un rol important, rezultatul însă este, în orice caz, că 4 iunie este zi memorială şi aici – deşi, desigur, cu sens opus celui din Ungaria.

Consider că informaţiile schiţate mai sus sunt necesare pentru a înţelege culegerea de studii apărută în 2020, care abordează în mod specific fenomenul Trianon în contextul maghiar şi român. Coordonatorii volumului publicat de Editura Şcoala Ardeleană sunt Vasile Puşcaş şi Ionel N. Sava. Titlul oarecum ieşit din comun (Trianon, Trianon!) devine mai accesibil cu ajutorul subtitlului: Un secol de mitologie politică revizionistă. Acest subtitlu nu se referă însă doar la conţinutul cărţii care analizează efectele revizionismului maghiar care se pot percepe şi astăzi, ci îngustează în acelaşi timp şi orizontul posibilelor abordări ale întregii problematici legate de acest tratat de pace. Concret: deşi există foarte multe atitudini diferite în rândul maghiarilor faţă de Trianon, cartea le reduce pe toate la un singur element, şi anume la revizionismul maghiar, respectiv manifestările lui, cum ar fi nostalgia pentru Imperiul Austro-Ungar, trauma instrumentalizată în scopuri politice, istoriografia tendenţioasă etc. Această viziune nu apare doar în titlu, ci se resimte în întregul volum – ce-i drept, într-o măsură diferită în fiecare studiu în parte. Revizionismul este fără îndoială un component esenţial în narativele maghiare legate de Trianon al ultimului secol; totuşi, reducerea discursului public maghiar în privinţa acestui subiect doar la acest element, sau accentuarea lui disproporţională poate fi simptomatică pentru două lucruri. Fie avem de-a face cu lipsa înţelegerii faţă de subiectul cercetării, adică fenomenul maghiar Trianon, fie cu intenţia de a-l interpreta greşit în mod intenţionat. Prima nu ar fi o raritate în ştiinţă, este chiar o parte firească din ea, a doua semnalează însă că cercetarea a fost influenţată şi de factori dincolo de activităţile erudite.

Volumul de peste 400 de pagini conţine douăsprezece texte. Prefaţa şi postfaţa întitulată Trianon, Trianon! sunt semnate de coordonatorul Vasile Puşcaş. Din prefaţă aflăm că publicarea cărţii a fost motivată de numărul crescând al opiniilor şi interpretărilor apărute în ultima perioadă în legătură cu această temă, abordările profesionale devenind astfel necesare. Primele două studii, de Gabriel-Virgil Rusu şi Dumitru Preda, contextualizează tratatul de pace prin prezentarea mişcărilor naţionale şi a procesului consolidării statelor naţionale din Europa Centrală. În relatarea Marii Uniri cei doi autori pun accent pe istoria militară şi pe istoria diplomaţiei. Aceste texte sunt urmate de cel semnat de Tudor Salanţiu despre premisele şi consecinţele Tratatului de Pace de la Versailles. Lectura nu neapărat uşoară este completată de numeroase diagrame, grafice şi ecuaţii. Odată cu studiul de Vasile Puşcaş şi Vasile Vesa, cititorul se poate întoarce la analize structurate mai tradiţional. Aici, autorii schiţează discrepanţele care au dominat opinia publică română faţă de Tratatul de Pace de la Paris în primul deceniu după război. Narcisa Radu şi Codruţa-Ştefania Jucan-Popovici prezintă Tratatul de la Trianon în contextul dreptului internaţional şi al principiului naţional. Veronica Turcuş şi Şerban Turcuş prezintă două studii de caz: stăruinţele de a obţine materiale relevante pentru români din arhivele maghiare în conformitate cu tratatul de pace, respectiv poziţia luată de Vatican în noul context internaţional şi modificarea acesteia nu neapărat favorabilă din perspectivă maghiară. Unul dintre cele mai remarcabile studii din volum este semnat de Florin Abraham, care analizează şi evaluează ”mitologia politică revizionistă maghiară”, respectiv manifestările tradiţionale şi actuale ale acesteia, utilizând în primul rând literatura de specialitate din domeniul istoric. Dezvoltând acelaşi subiect, Ionel N. Sava abordează fenomenul maghiar Trianon din punct de vedere social şi cultural, problematizând caracterul traumatic al evenimentului şi propunând soluţii practice. Lucrarea lui Vasile Sebastian Dâncu se bazează pe două sondaje de opinii, prezentând rezultatele acestora în cadrul specific de interpretare al cărţii. Postfaţa lui Vasile Puşcaş revine la contextul semnării tratatului de pace şi la consecinţele acestuia, consolidând anumite afirmaţii din volum în legătură cu specificul revizionismului maghiar.

Chiar şi din aceste schiţe ale studiilor reiese că volumul apărut cu sprijinul Institutului de Istorie ”George Bariţiu” al Academiei Române şi al Fundaţiei Transilvania Leaders este un proiect foarte promiţător. Până acum, problematica Trianon a fost prezentă în naraţiunea naţională română mai degrabă în mod indirect, ca un episod de importanţă secundară în procesul Marii Uniri, rolurile centrale fiind ocupate de mişcarea naţională română din Transilvania (respectiv din Basarabia şi Bucovina), de Marea Adunare Naţională din 1918 din Alba Iulia, respectiv de istoria României Mari. Semnarea Tratatului de Pace de la Trianon înseamnă în acest context doar actul care confirmă acest proces la nivel internaţional. De aceea, fenomenul maghiar Trianon o preocupă pe intelectualitatea română exclusiv în privinţa revizionismului. Pe de altă parte, apariţia unui astfel de volum este importantă pentru că ne amăgeşte cu şansa de a primi noi argumente şi perspective în interpretările ”maghiare” şi ”române” ale evenimentului istoric; această speranţă este legată de nevoia de a ne cunoaşte mai bine pe noi înşine prin oglinda ”celuilalt”, care arată poate mai clar greşelile şi lipsurile noastre. Titlurile semnalează o tematică variată şi abordări diferite. Autorii vin din diferite domenii (istorie, ştiinţe juridice şi sociologie), ceea ce reflectă natura interdisciplinară a proiectului. Unii dintre ei au ocupat funcţii importante în diplomaţie şi politică: Vasile Puşcaş a fost diplomat, minister şi europarlamentar, a condus tratativele pentru integrarea României în Uniunea Europeană, iar sociologul Vasile Sebastian Dâncu a fost prezent mult timp în viaţa publică română în calitate de senator, minister şi europarlamentar. Toate aceste fapte ne arată că avem de a face cu o carte deosebită.

Cu toate acestea, calitatea studiilor nu este uniformă, şi nu doar ceea ce priveşte volumul în ansamblu. Mai mult, în anumite texte se observă că nu toate părţile lui sunt la fel de elaborate. Există analize temeinice, detaliate, dar ele sunt des invalidate de diferite lacune sau de faptul că autorul ia în considerare o singură perspectivă, ceea ce produce iritare. În majoritatea textelor se resimte prezenţa prejudecăţilor, a stereotipurilor – majoritatea fiind legate de viziunea etnocentrică (română) –, perturbând fluxul argumentării. Apar observaţii corecte şi afirmaţii care sunt foarte bine susţinute prin menţionarea faptelor reale, credibilitatea lor este totuşi semnificativ redusă pentru că autorul simplifică, interpretează greşit sau nu prezintă toate datele.

Aşadar, din nefericire, rezultatul final nu inspiră neapărat încredere, cel puţin ceea ce priveşte înţelegerea trecutului maghiar-român şi a situaţiei actuale. Această opinie a fost exprimată şi în alte recenzii care au apărut între timp în limba maghiară. Din păcate, întâlnim de mai multe ori informaţia falsă că Regatul Maghiar ar fi fost ”desfiinţat de facto şi de jure după cucerirea de către Imperiul Otoman, cu toate că lucrările lui Géza Pálffy, disponibile şi în limba engleză, demonstrează foarte convingător că nu putem vorbi despre aşa ceva. Este de asemenea greu să acceptăm afirmaţii precum: ”După 1920, dar cu deosebire între 1938 –1941, 1944–1945 Budapesta a stabilit un adevărat cult al răzbunării în teritoriile care-i fuseseră transferate de Germania nazistă ori i-au fost recunoscute spre administrare temporală de Armata Roşie.” Unul dintre autori scrie despre definirea graniţelor dintre Ungaria şi România. Formulările lui ne amintesc de argumentele pe care le-a adus însuşi Ion I. C. Brătianu, prim-ministrul român, la Paris în 1919: autorul deosebeşte ”populaţia stabilă” din Secuime de ”populaţia flotantă – funcţionari imperiali, militari şi comercianţi plasaţi îndeosebi în zonele urbane”. Denumirea de ”flotant” este folosită de autor cu nonşalanţă, servind în acelaşi timp drept explicaţie în ochii lui pentru faptul că peste 500.000 de maghiari au ales să se mute în Ungaria de pe teritoriile formate în urma tratatului de pace. În volum, apar mai multe greşeli mărunte. Carol al IV-lea al Ungariei nu a încercat să revină la tron de trei ori, doar de două ori, Liga Revizionistă Maghiară nu a fost fondată de Lord Rothermere, ci de personaje publice maghiare, legea LXII/2001 privind statutul maghiarilor din ţările vecine nu a asigurat cetăţenia dublă pentru maghiarii de pretutindeni, doar anumite beneficii, Ziua Coeziunii Naţionale nu a fost introdusă de parlamentul maghiar în 2012, ci în 2010, etc.

Trianon, Trianon! merită definitiv o analiză temeinică – proiect care se află în desfăşurare –, dar acum vom discuta doar unele detalii care ajută la plasarea volumului în discursul legat de Trianon. Unul ar fi prezenţa axiomei privind status quo-ul din Trianon, ceea ce se resimte în întregul volum. Aceasta reprezintă practic punctul de plecare pentru toate interpretările române ale fenomenului Trianon încă din 1920. Ce-i drept, rădăcinile lor se întind până la mişcările de unitate naţională ale românilor. De fapt, este vorba despre concepţia că tratatul de pace care îi acorda României teritoriul Transilvaniei a fost logic, adică s-a produs în mod firesc în cursul istoriei, a fost unul just, şi orice altă opinie este în primul rând greşită şi amorală, şi în al doilea rând înseamnă o ameninţare directă. Mai mulţi autori ai volumului observă foarte corect că la tratativele de pace marile puteri îşi urmau propriile interese, iar definirea noilor graniţe nu a prioritizat neapărat principiul etnic (ceea ce nici nu ar fi fost mereu posibil), ci a trebuit să asigure stabilitatea ordinii noi. Cu toate acestea, autorii nu pun la îndoială faptul că tratatul de pace a fost pregătit cu o conştiinciozitate ştiinţifică şi ţinând cont de echitate. Prin urmare, orice manifestare, de obicei din partea maghiarilor, care nu acceptă această axiomă este imediat etichetată ca fiind revizionistă, indiferent dacă apelează la principiul etnic care a fost aplicat inconsecvent şi unilateral, sau observă problemele legate de situaţia minorităţii maghiare, sau pur şi simplu exprimă nemulţumire din cauza dispariţiei patrimoniului cultural maghiar. Majoritatea autorilor – în mod intenţionat sau doar din comoditate – porneşte de la revizionismul maghiar interbelic, care a fost într-adevăr o mişcare agresivă. Ei intră în polemică cu acest model chiar şi azi, când el nu mai poate fi considerat actuali: după al Doilea Război Mondial şi-a pierdut complet relevanţa, şi a reapărut abia după 1989, într-o poziţie marginală. Astfel autorii mută discuţia pe un teren unde pot continua luptele libere cu stafiile revizionismului maghiar conservator-naţionalist. A da harnic cu pumnii în nişte umbre este extrem de comod, pentru că autorii pot amesteca cele mai diferite argumente maghiare cu ideologiile naziste, fasciste şi comuniste care şi-au pierdut de mult credibilitatea, respectiv cu iliberalismul guvernului maghiar, evitând din aceeaşi lovitură domeniile unde ambiguitatea este mai mare, cum ar fi drepturile minorităţilor, şi uniformizând ”poziţia maghiară”, de altfel extrem de diversă.

De acelaşi lucru se leagă şi legitimizarea construirii statului naţional român. Chiar prima răsfoire a culegerii dezvăluie prezentarea tendenţioasă a atitudinilor maghiarilor şi o ”demascare” a revizionismului, care servesc intenţiei de a justifica interesele statului naţional român. Raportarea la problemele minorităţii ţin de această dorinţă. Pe alocuri, este chiar devastator cât de superficiali sunt unii autori în privinţa drepturilor minorităţilor şi afirmarea lor în România. Ei consideră că aceste drepturi au fost respectate chiar şi la tratativele de pace de la Paris, şi susţin că după 1989 România a implementat o politică minoritară în conformitate cu standardele europene. Din acest punct de vedere, fenomenul maghiar Trianon este conceput ca o chestiune la nivelul statelor, comunitatea maghiară din România apare ca obiectul stăruinţelor revizioniste ale Budapestei. Astfel, orice problemă în privinţa ei, de la revendicarea mai multor drepturi pentru minorităţi, la steagul secuiesc şi autonomia Ţinutului Secuiesc poate fi înghesuită în categoria revizionismului, considerată deci un absolut faux-pas. Este vorba despre o simplificare atât de agresivă, ca şi cum am atribui toate scopurile de emancipare ale mişcării naţionale române din Transilvania exclusiv iredentismului din Bucureşti.

Am putea găsi în volum multe cazuri de manifestare a viziunii etnocentrice şi a dublei măsuri pe care o implică. De exemplu, se discută intenţia de a transforma Ungaria istorică într-un stat naţional, dar nici nu se pune problema că ar exista paralele cu dorinţa de a avea un stat naţional român. De asemenea, se formulează critică faţă de orânduirea politică din Ungaria, la adresa tuturor de la Horthy până la Orbán, însă Bucureştiul nu este luat la trei-păzeşte în aceeaşi măsură, nici măcar la nivel de aluzie. Specificul de stat (omogen) naţional al României este considerat un fapt de la sine înţeles, chiar şi pentru perioada interbelică, deşi atunci minorităţile au reprezentat peste 28% din populaţie. Tot aici intră analiza rolului României în războiul mondial, fără urmă de autoreflexie, sau evaluarea simplificată, esenţialistă a mişcărilor naţionale române, toposul unei Românii care avea mereu drept scop pacea şi stabilitatea, faptul că în cazul conflictelor între maghiari şi români responsabilitatea este în mod automat şi complet atribuită părţii maghiare, etc.

Aspectele menţionate mai sus definesc lucrările incluse în acest volum, alături de reprezentarea specifică a unor evenimente din istoria maghiară. Astfel iese la iveală faptul că după culisele cărţii se află o naraţiune naţională depăşită. Există însă o contradicţie şi mai profundă. Cu siguranţă s-au creat multe mituri maghiare legate de Trianon, dar acest volum încearcă să le dezmintă cu ajutorul unui mit român: cel al Marii Uniri, adică bietul cititor nu are nicio şansă să scape vreodată din universul fermecat al miturilor istorice.

Autorii volumului Trianon, Trianon! au reuşit aşadar să investigheze – şi probabil şi să înţeleagă – doar parţial cauzele fenomenului maghiar Trianon. Aceste lipsuri se explică nu doar prin înrădăcinarea profundă a prejudecăţilor menţionate, ci şi prin lacunele de cunoştinţă ceea ce priveşte literatura de specialitate. Unele studii fac referinţă la o mulţime de publicaţii internaţionale serioase, dar literatura cea mai relevantă pentru această temă, adică cea maghiară, se rezumă la textele care sunt disponibile în limba engleză. Prin urmare, lipseşte prelucrarea unor surse de bază, cum ar fi cărţile lui Ignác Romsics (A trianoni békeszerződés [Tratatul de pace de la Trianon], 2001 şi Trianon okai [Cauzele tratatului de la Trianon], 2015), Trianon-legendák [Legendele Trianonului] (2010) de Balázs Ablonczy sau culegerea monumentală a lui Miklós Zeidler din 2003. Chiar şi dezbaterea dintre Éva Kovács şi Krisztián Ungváry, apărută în revista Élet és Irodalom, care este indispensabilă pentru înţelegerea discursului actual maghiar legat de Trianon, apare tangenţial: se face referire doar la o lucrare de Éva Kovács care a fost publicată în engleză. Ideile recente ale lui Gábor Egry, foarte nuanţate în privinţa destrămării Ungariei istorice şi a naraţiunilor minoritare sunt de asemenea menţionate doar în referinţa la un interviu, cu toate că el a publicat multe texte în limba engleză. Dar nicio barieră lingvistică nu explică faptul că volumul conţine extrem de puţine referinţe la opinia intelectualilor şi politicienilor maghiari din România, deşi ei îşi exprimă părerea şi în limba română. Din păcate acestea sunt semnele unei practici – care de altfel nu îi este străină nici discursului public maghiar – care tinde să excludă acele surse care nu susţin punctul de vedere al cercetătorului. Se observă, de asemenea, o reţinere faţă de literatura maghiară de specialitate, de exemplu atunci când un autor – parcă în spiritul anilor 1980 – numeşte cartea Erdély története [Istoria Transilvaniei] (1986, coord. Béla Köpeczi) ”o operă de propagandă”, ”o compilaţie semiprofesionistă ce se distinge prin abundenţa de clişee şi stereotipuri”. O altă lucrare foarte importantă, Kisebbségi magyar közösségek a 20. században [Comunităţi maghiare minoritare în secolul 20.] (coord. Csilla Fedinec, Nándor Bárdi, László Szarka, 2008) este descrisă ca o parte a procesului prin care Viktor Orbán a pregătit acordarea cetăţeniei duble maghiarilor de pretutindeni: ”Desigur, principalul ton narativ era revendicativ, amintindu-se despre dezmembrarea ilegală a Ungariei şi de teoriile conspirative care ar fi stat la baza aranjamentelor din Tratatul de la Trianon, soluţia susţinută încă din 1920 fiind restaurarea status-ului pre-1918.” După aceste citate, probabil nu va fi surprinzător că, potrivit unor aluzii din volum, rezultatele legate de Trianon ale cercetătorilor maghiari sunt în mare parte doar instrumente pentru politica revizionistă.

Putem considera că evaluarea ”discursului de victimă” maghiar, analiza revizionismului dinainte de 1945, definirea tratatului de pace ca moment cutremurător pentru conştiinţa naţională maghiară, respectiv critica la adresa elitelor maghiare conservatoare care au avut un aer de superioritate şi o atitudine misionară sunt rezultate – măcar parţial – corecte ale proiectului. Totuşi, aceste eforturi par zadarnice dacă luăm în considerare opiniile neîntemeiate din carte sau faptul că autorii ajung de cele mai multe ori la aceleaşi concluzii. Studiile incluse în volum par a fi de acord la un punct, şi anume că elitele maghiare nu au fost capabile până azi să treacă peste nostalgia statutului de mare putere al Ungariei, nici să accepte noua orânduire bazată pe principiile statului naţional, iar minorităţile maghiare nu au reuşit (pentru că nici nu au vrut) să se adapteze la noile condiţii, integrându-se în comunităţile majoritare, deşi această stare perpetuează criza identităţii maghiare şi provoacă, în mod inevitabil, conflicte cu vecinii, şi ameninţă stabilitatea Europei. Centenarul tratatului de pace reprezintă pentru unii autori un excelent prilej de a condamna politica memoriei a lui Viktor Orbán şi a partidului Fidesz. Ei susţin că mitul Ungariei istorice, mai ales Tratatul de la Trianon ca traumă şi imaginea lui Miklós Horthy sunt instrumentalizate pentru a legitima puterea partidului aflat la guvernare din 2010; astfel se discreditează şi discursul care implică drepturile minorităţilor, deoarece ele nu pot fi asociate cu iliberalismul.

Dar în 2020 aceste observaţii nu sunt suficiente. Ne permit concluzia că majoritatea autorilor nu poate sau nu doreşte să înţeleagă, şi mai ales refuză să accepte faptul că din punctul de vedere al maghiarilor Tratatul de la Trianon a fost o nedreptate, iar consecinţele acestuia trebuie abordate în vreun fel şi azi. Desigur, după al Doilea Război Mondial nu se mai pune problema reviziunii teritoriale. Procesarea evenimentului are loc acum pe o parte în adresarea directă a daunelor (adică în aşa-numitul discurs Trianon), pe de altă parte în responsabilizarea guvernului maghiar faţă de minorităţi (politici de sprijin financiar, legea privind statutul maghiarilor de pretutindeni, administraţia simplificată pentru recunoaşterea documentelor etc.). De aceea, studiile din acest volum se caracterizează printr-o viziune închisă, unilaterală şi extremă în egală măsură ca segmentul naţionalist al discursului maghiar legat de Trianon. Apar şi subiecte interesante legate de cercetarea materialelor din arhivele maghiare, de nostalgia politică sau de opinia publică română. Este foarte important că, în sfârşit, a apărut o carte în limba română care îşi propune să abordeze fenomenul Trianon în complexitatea lui întreagă, adică nu doar tratatul în sine cu premisele şi consecinţele imediate, ci contextul maghiar şi efectele lui. Preconcepţia etnocentrică, viziunea naţionalistă asupra istoriei, respectiv lipsa înţelegerii (ca să nu mai vorbim de empatie) deteriorează însă semnificativ calitatea acestui proiect, de altfel divers şi ambiţios.

Traducere de Orsolya András

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite