Purici, purici naturali, bio 100% şi rău pişcători. Puricii au fost urmarea unei prietenii solide cu câţiva câini şi o consecinţă firească a integrării mele în comunitate.
 
Păduchi erau şi ei din belşug, dar eu nu am avut datorită avantajului genetic evident, despărţirea de părul din cap având loc cu câţiva ani buni înaintea experienţei din Ferentari. Fii-miu, în schimb, a fost foarte receptiv, aşa că am devenit un adevărat expert. Oricând este nevoie, pot să recomand tratamente eficiente atât pentru purici, cât şi pentru păduchi. O bună parte a celor care ni s-au alăturat au dezvoltat expertiză similară.
 
Joaca cu câinii m-a făcut cât de cât popular cu puştii din ghetou. Adulţii din ghetou au crezut că sunt dus cu capul şi că cel mai probabil o să devin un viitor membru de vază al segmentului solid de populaţie dependent de droguri.
 
I-am dezamăgit rău pe Ţene, Sile, Bulău şi alţi mici antreprenori specializaţi în etnobotanice şi, încet-încet, am reuşit să avansez în percepţia publicului de pe Livezilor la stadiul de posibil turnător la gabori. Garganel, poliţistul de încredere din zonă, i-a lămurit că nu am nicio legătură cu curcanii.
 
Imaginea mea publică s-a schimbat din nou şi am avansat la poziţia de ONG-ist pus pe căpătuială. Un fel de văr vitreg al lui Soroş, chitit să distrug bunăstarea fabuloasă din raiul gunoaielor de pe faimoasa alee a drogurilor.  Aşa am ajuns şi în portbagajul unuia din membrii clanului lui Ştoacă. Cum unul dintre copiii pe care îi ajut îi era rudă apropiată, am scăpat cu o mică sperietură şi atât. De curând, am realizat că am ceva legături şi cu Codrin şi cu domnul Dragnea, căci avem cunoştinţe comune, deşi eu îi ştiu pe oamenii ăia drept mafioţi din Ferentari şi nu PSD-işti eroi ai Revoluţiei. Deh, am şi eu limitările mele.
 
Încet-încet, datorită faptului că unii dintre cei mai săraci copii din ghetou şi-au petrecut câţiva ani weekendurile la mine acasă, am reuşit să îmi schimb brandul în fraier – una dintre realizările importante ale carierei mele.
 
Între timp, câteva sute de copii au ajuns să meargă regulat la şcoală. O bună parte din adulţii din ghetou au renunţat la obişnuinţa de a face urări tradiţionale de călătorie în spaţii strâmte, originare sau locuri fantastice administrate de Hades şi rudele lui cu mult mai plictisitorul „salut“ sau „bună ziua“.
 
Prietenia cu Robinet, validarea primită de la Bănel Nicoliţă şi mai ales mingile de fotbal au marcat schimbarea următoare a percepţiei publice – am devenit „domn’ profesor“. 
 
Acum sunt domnu’ Valeriu şi, din când în când, tata Valeriu. Au trecut 10 ani şi doar în ultimii trei ani nu m-a mai înjurat nimeni prin ghetou. În fapt, nu numai că nu mă mai înjură nimeni, dar toată lumea mă vorbeşte de bine. În ritmul ăsta, risc să mă trezesc pe pereţii unei biserici, că doar exemplul lui Jiji n-are cum să nu fie urmat. 
 
Nu pot să cumpăr nimic de pe la florărese sau de la vânzătorii de pe stradă, că nu mă lasă să plătesc. Nici să îmi spăl maşina nu pot în Ferentari, pentru că oamenii care altfel sunt la limita supravieţuirii nu vor să îmi ia banii.
 
Azi am fost din nou vreo 100, cu toţii. Peste 60 de copii şi restul, voluntari care ne ajută cu temele, cu gătitul şi cu curăţenia de după teme şi mâncat. În fiecare duminică este la fel. Eu zic că suntem o comunitate tare fericită, care progresează. Încet, dar progresăm.
 
Intrarea în politică mi se pare foarte similară cu ceea ce v-am povestit.
Cucuie multe la început. Cu ajutorul nepreţuit al televiziunilor pline de spume, morală şi etică a eroilor neamului în lupta cu statul paralelipipedo-dreptunghic, trebuie să trecem şi prin episodul cu rudele lui Soroş şi colaboratorii lui Garganel poliţaiu’. În ceea ce priveşte partea cu „duşi cu capul şi fraieri“ am rezolvat-o deja, cred.
 
Platforma România 100 are aproape 40.000 de susţinători pe hârtie. 
 
Din donaţii, îşi permit să plătească doi oameni şi jumătate. Undeva în jur de 15.000 de persoane de fiecare.
 
Sunt câteva zeci de oameni care fac voluntariat atunci când au timp. Iar eu sunt unul dintre ei.  
 
Ca să aibă vreo şansă în a produce schimbare, Platforma are nevoie de 30 de poziţii permanente la nivelul ţării. 
 
Are nevoie de membri donatori recurenţi, pentru că altfel riscă să nu existe sau să depindă de o versiune mai spălată a baronilor şi a mafioţilor care controlează o bună parte a politicii noastre.
 
Avem nevoie să pregătim oameni care să poată înlocui o clasă politică ineptă, coruptă şi toxică. Oameni care să nu repete greşelile pe care le-am făcut noi.
 
Oameni noi, care să poată să înveţe şi apoi să fie capabili să profesionalizeze o administraţie public ce a fost construită pe corupţie, nepotism şi incompetenţă.
 
Oamenii politici de până acum sunt în marea lor majoritate legaţi de buzunarele securiştilor, ale varanilor şi ale ghiţilor. Ei sunt responsabili faţă de baronul şmecher cu vilă cât un cartier, mare deţinător de cocotieri în Brazilia şi pescar amator la Belina. 
 
Noi avem nevoie de politicieni responsabili în faţa unor zeci de mii de donatori mici care îşi doresc o Românie fără corupţie, fără nepotism, condusă nu de gargaragii şmecheri şi de televiziuni mârlăneşti, ci de profesionişti cu bun-simţ.
 
Pentru asta e nevoie să contribuim şi cu bani, nu numai cu bune intenţii.
 
Sigur că am putea apela la Dacian să marce el banul. Că doar e băietul vitreg al lui Soroş, spionu’ Bruxelles-ului malefic, vândutul la agenturili străine, guru’ lui Bivolaru şi orice altă tâmpenie care îi mai trece prin capul ăla sec al lui Codrin. Sau la Jiji, că şi el e darnic. Dacian nu poate să fie o soluţie fără ca noi, fiecare în parte, să facem ceva pentru ca România să fie mai bună.
 
Dacă fiecare dintre cei aproape 40.000 de susţinători pe hârtie ai României 100 ar dona costul unei cafele pe lună, atunci România 100 ar putea deveni ceea ce ne dorim să fie. Ceea ce avem nevoie să fie.
 
Altfel, cred eu, riscăm să nu fim nimic altceva decât o gargară frumoasă despre o speranţă şi ceva experţi în tratametul contra mârlăniei şi coruptiei – puricii şi păduchii care seacă România.