Cum în acea vreme eram şi prim-vicepreşedinte al filialei judeţene a Partidei Romilor Prahova, această negociere a picat bine PDSR-ului, devenind astfel parte şi într-un protocol de colaborare în alegerile locale din 2000, între cele două organizaţii. Nu am fost, nicidecum, un oportunist şi mi-am respectat jurământul ad litteram. Asta mi-a permis să am multe realizări pentru comunităţile prahovene de romi, realizări ce se pot vedea, şi azi, cu ochiul liber. Dar nu despre ele voi scrie astăzi.

În anul 2003, cu câteva luni înainte de a-şi încheia mandatul de ambasador, Excelenţa sa, domnul Michael Guest, a participat la o întâlnire, organizată la Cheia, în judeţul Prahova.

Am avut onoarea de a reprezenta judeţul, împreună cu domnul Gabriel Hornoiu, pe atunci vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Prahova. Ne-am aliniat şi l-am întâmpinat pe înaltul oaspete aşa cum se cuvenea.

Ajuns în dreptul meu, m-a salutat în limba maternă a domniei sale, iar eu i-am răspuns:

„Bună ziua, domnule Ambasador! Sunt convins că vorbiţi şi limba română”.

Pe moment am avut impresia că nu i-a picat bine salutul meu, dar felul în care şi-a luat rămas bun, m-a contrazis:

„La revedere, domnule Tudor!”

„Goodbye Mister!”

Imediat după ce l-am primit, aşa cum l-am primit, pe înaltul oaspete, Ioan Grigorescu, Dumnezeu să-l odihnească în pace, cel care realiza emisiunea „Spectacolul lumii”, a căzut în genunchi înaintea mea şi m-a prins de mână. M-am speriat, crezând că i s-a făcut rău.

 Cu lacrimi în ochi, mi-a zis:

„În ţara mea am primit o lecţie de demnitate de la un ţigan şi vreau să vă mulţumesc”.

Nici gând să-i dau voie să-mi sărute mâna, aşa cum de fapt intenţiona. În schimb, am lăcrimat amândoi şi am vorbit cam 15 minute. Ştia multe lucruri despre mine şi despre activitatea mea şi m-a felicitat că mi-am asumat public, cu mulţi ani în urmă, apartenenţa etnică.

În acea zi, am ajuns la Cheia cu o dacie break 1310 cumpărată de nouă, în luna mai a anului 2003. Şofer, l-am avut pe bunul meu prieten, Marian Neamţu, înalt şi frumos… ca un neamţ. Ce mai, bodyguard adevărat!

Ambasadorul S.U.A. a ajuns la Cheia cu un Chrysler şi două gărzi de corp, de sub ale căror hăini atârnau ţevile lungi ale unor pistoale cum nu mai văzusem până atunci, nici măcar în filme.

Ca să poată sta, şi ei, cât mai liniştiţi, impresionaţi probabil şi de felul în care arăta prietenul meu, l-au invitat la masa lor. Marian a acceptat, dar aşa cum mi-a mărturisit în drumul spre casă, după ce le-a văzut mai bine pistoalele,  a fost atât de impresionat că nu i-a mai trebuit nimic.

În 2004,  în luna aprilie, cu două luni înainte de alegerile locale, am fost invitat la un post local de televiziune, împreună cu domnul Emil Calotă, primarul din acea vreme al Municipiului Ploieşti şi cel care avea să fie ales pentru încă un mandat. În loc să-l laud, aşa cum probabil se aştepta, ca să mai prind un loc pe listele PSD la consiliul judeţean, i-am amintit toate promisiunile neonorate făcute romilor din Cartierul Mimiu, ale căror voturi au fost decisive, şi i-am spus că dacă mai are un pic de demnitate şi respect pentru  cei şapte ani de acasă, să nu mai îndrăznească să conteze pe voturile romilor până nu-şi va onora promisiunile.

A doua zi, înainte de a începe şedinţa de Consiliu Judeţean, doctorul Ioan Dobrescu, Dumnezeu să-l ierte, preşedintele organizaţiei judeţene a PNL, din acea vreme, mi-a spus:

„Tudorică, te-am urmărit aseară, împreună cu soţia. Ne-ai plăcut! Îţi mulţumesc pentru lecţia de demnitate pe care ne-ai predat-o, nouă, politicienilor prahoveni, cei care am făcut promisiuni romilor cu gândul doar ca să le luăm votul”.  

De atunci şi până astăzi, în Mimiu au ajuns iluminatul public, apa şi cu greu, canalizarea, după ce, mai întâi, m-am opus, cu succes, în anul 2002, demolării cartierului şi mutării tuturor romilor în ghetoul din Strada Rafinorilor.  

Azi, lipseşte asfaltul, lipsesc locurile de joacă şi miroase a sărăcie şi a nepăsare din partea administraţiei publice locale, de la intrare până la ultima uliţă. Iar Şcoala 19, unde învaţă majoritatea copiilor romi din Mimiu, pentru cum arată clădirea şi terenul de sport este şi ea una din ruşinile Municipiului Ploieşti.

Pe lângă sărăcie şi nepăsarea autorităţilor, în Mimiu, mai  iese în evidentă Biserica Sfânta Filofteia şi câţiva autointitulaţi lideri cărora le merge un pic mai bine, chiar dacă jură strâmb că fiecare dintre ei are voturile romilor în buzunar.  

„Biserica Sfânta Filofteia e făcătoare de minuni”, după cum mi-au mărturisit mulţi oameni cu care am stat de vorbă şi care vin de câţiva ani aici, din toată ţara. Vin ca să se roage şi ca recunoştinţă, unii dintre ei, botează copii romi sărăcuţi, copii din Mimiu, copii pe care societatea, în loc să-i ajute, îi abandonează apoi îi judecă şi-i condamnă la excluziune.

Despre demnitate sau absenţa ei cred că este vorba în fiecare zi pe care o trăim.

Despre demnitate sau absenţa ei cred că  este vorba şi atunci când mulţi politicieni aleg să-şi respecte sau să nu-şi respecte promisiunile din campania electorală,  gestionând  banul public onest sau punând culoarea partidului mai presus decât tricolorul românesc, adică  mai presus de popor.