Despre frică şi curaj în România anilor 2019-2020

Voi începe prin a reaminti un fapt istoric. În urmă cu 32 de ani, în noiembrie 1987, muncitorii din Braşov au avut curaj să protesteze împotriva nedreptăţilor sistemului comunist aflat în plină eră ceauşistă. Deşi iniţial a vizat revendicări economice (sistemul comunist operase tăieri de salarii), protestul a cuprins în câteva zile întregul oraş şi a condus la revendicări sociale şi politice.

Curajul acestor oameni de a ieşi în stradă într-un regim tiranic trebuie să ne fie tuturor drept învăţătură şi să avem tăria să-l urmăm, pentru noi şi, mai ales, pentru binele copiilor noştri. Exact asta au avut în gând câţiva procurori ai Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, ce au dat dovadă de un curaj uriaş, ieşind să protesteze public faţă de neregulile din justiţie. Curajul procurorilor braşoveni merită să fie subliniat cu tărie.

Deşi pare greu de acceptat că la 30 de ani de la Revoluţie, când mii de oameni au murit pentru ca noi să trăim liber, România ajuns în aceeaşi situaţie: este nevoie de mult curaj pentru a protesta – semn că cei o mie de oameni ce au murit pentru noi au murit degeaba. Coaliţia PSD-ALDE-UDMR a reuşit să întoarcă ţara în urmă cu câteva decenii şi să ne plaseze în plină dictatură.

Asemănarea celor două proteste braşovene este foarte clară la nivelul contextului juridic: în justiţie independenţa a murit, astfel încât s-a ajuns ca ministerul şi guvernul în general să decidă cine este vinovat sau nevinovat. Asistăm azi, la fel ca în era comunistă, ca verdictul vinovat sau nevinovat să nu se mai dea în sala de judecată, de către judecător pe baza probelor din dosar, ci în guvern sau la şedinţele de partid. Au murit sute de oameni la Revoluţie ca să vedem în aceste zile cum guvernul stabileşte prin ordonanţă chiar şi modificarea unor sentinţe definitive.

Cea mai fantastică asemănare, deşi este uluitoare şi incredibilă, este la nivelul emoţiilor şi simţămintelor oamenilor: la fel ca şi în era comunistă, frica a devenit azi generalizată. În aceste zile, procurorii şi judecătorii se tem că vor fi anchetaţi, se tem că-şi vor pierde locul de muncă. Deşi ştiu că nu mai sunt independenţi, şi deci că statul de drept a murit odată cu democraţia în România, ei nu protestează de frică. Le este frică să nu fie anchetaţi de justiţia paralelă condusă de noua Suzana Gâdea, adică de Adina Florea. Le este frică să nu-şi piardă postul. Le este frică să nu rămână fără pensie (să notez că o pensie de magistrat nu este una de 2-3000 de lei, ca cea a unui universitar, ci este de câteva ori mai mare).

Protestul procurorilor braşoveni, chiar dacă va fi urmat de alte proteste ale altor magistraţi, este exemplar şi din alt punct de vedere. Aşa cum s-a mai scris în presă, mai mult, chiar aici pe blogul Newsweek, de către Ramona Ursu, în textul „Mafioţii au trecut de linia roşie. Ce facem, domnilor magistraţi?“), magistraţii sunt cei mai buni cunoscători ai tuturor detaliilor cu privire la neindependenţa justiţiei. Noi, cei din afara sistemului, adică opinia publică, înţelegem numai lucrurile mai importante ale unor aspecte juridice. Magistraţii ştiu cel mai bine că independenţa este grav afectată în aceste zile şi că asta pune în pericol tot ce ţine de viaţa noastră. Dar, cu toate acestea, ei aleg să tacă (să notez în paranteză o notabilă excepţie: Cristi Danileţ).

Tăcerea magistraţilor înseamnă consfinţirea victoriei celor care au atacat statul de drept şi democraţia din România. Căci, nu trebuie uitat acest aspect, este greu de crezut că se mai poate opri bulgărele de zăpadă al fărădelegilor infractorilor şi că în doi ani România ar putea să se redreseze, să zicem, prin alegeri. În acest ritm, în România alegerile nu au cum să fie libere: se va manipula, dezinforma, frauda pe faţă; nimeni şi nimic nu poate opri un infractor să-şi realizeze scopurile. Fără justiţie, alegerile nu au Acest joc dintre frică şi curaj, dintre frica magistraţilor şi curajul protestatarilor care apără justiţia (fie că sunt procurori ori judecători, fie că sunt milioane de cetăţeni) va fi de urmărit în cei doi ani care ne stau în faţă, cu patru runde de alegeri.