Despre finanţarea partidelor

În ultimele zile a revenit pe agenda publică tema finanţării partidelor politice. Unii o abordează ipocrit, alţii o abordează naiv, unii cu bună credinţă, alţii cu interese ascunse. În rândurile care urmează ne-am propus să explicăm puţin care sunt mizele acestei dezbateri şi în ce măsură se poate schimba ceva cu adevărat prin „voinţă politică”.

În ultimele zile a revenit pe agenda publică tema finanţării partidelor politice. Unii o abordează ipocrit, alţii o abordează naiv, unii cu bună credinţă, alţii cu interese ascunse. În rândurile care urmează ne-am propus să explicăm puţin care sunt mizele acestei dezbateri şi în ce măsură se poate schimba ceva cu adevărat prin „voinţă politică”.

Povestind de curând cu un bun prieten (care nu este politician) despre sumele avansate în campaniile electorale parlamentare acesta, cu bună credinţă, mă întreba care este interesul logic al unui om normal de a se zbate să devină parlamentar. Şi atunci am început să îi explic...

În România, cel puţin la nivelul campaniei electorale parlamentare din 2008 şi din 2012, bugetul mediu pentru un colegiu eligibil, indiferent dacă vorbim despre Senat sau Camera Deputaţilor, s-a învârtit în jurul sumei de 100.000 euro, adică aproximativ 4 miliarde şi jumătate de lei vechi. Costurile pe colegiu variază în funcţie de situarea colegiului în rural sau urban, în judeţe bogate (precum Cluj, Timiş, Braşov) sau unele sărace (Sălaj, Vaslui, Olt).

O să încerc mai jos să prezint modul în care se cheltuie banii într-o campanie electorală.

- aproape jumătate din bani sunt cheltuiţi pe materialele promoţionale.

- afişele electorale împreună cu pliantele care se împart pe stradă costă în jur de 7000-8000 euro

- pixurile, brichetele, cutiile de chibrituri, pungile, calendarele merg spre 15.000 euro

- bannerele pe care le vedem agăţate pe toate drumurile costă în jur de 5000 euro

- un singur mash (acele afişe imense agăţate peste blocuri şi clădiri inalte) costă aproximativ 500 euro, într-un colegiu folosind 10-15 mergem spre un buget de 6000-7000 euro

- tricourile, gecile, căciulile purtate de echipa de campanie şi uneori oferite alegătorilor trec şi ele de 5000 euro

- în judeţele şi oraşele bogate promovarea în media (ziare şi televiziuni locale) poate ajunge spre 20.000 euro pentru o lună de campanie

- organizarea unui singur spectacol, cu artişti de notorietate medie, poate consuma lejer un buget de 10.000 euro iar în decurs de o lună sunt necesare cel puţin două evenimente

- echipa de campanie (în mare parte organizaţia de tineret) costă spre 10.000 euro unde intră o remuneraţie simbolică de 600-700 RON de persoană plus o masă caldă zilnic pentru fiecare tânăr care participă la campania door-to-door sau face permanenţă la câte un cort de campanie amplasat în pieţele oraşelor

- în paralel cu promovarea proprie a candidatului, mai există o contribuţie îndreptată spre organizaţia judeţeană care conduce campania generală pe judeţ dar contribuie la rândul ei şi la campania naţională, contribuţia candidatului fiind undeva între 5000 şi 10.000 euro

- unii candidaţi optează şi pentru angajarea unor consultanţi care să se ocupe de managementul general al campaniei a căror onorarii merg în medie spre 10.000 euro pentru întreaga perioadă.

Sumele de mai sus reprezintă bugetul pentru o campanie electorală corectă şi nu iau în considerare obiceiurile unor candidaţi din anumite zone ale ţării care oferă mită electorală sau folosesc orice fel de alte mijloace „oculte” de persuasiune. Sunt raportate doar la o campanie transparentă şi civilizată. Costurile nu pot fi reduse semnificativ (în mod transparent cel puţin) deoarece preţurile sunt cele practicate de producătorii şi furnizorii din piaţă, indiferent dacă produsele sunt vândute către politicieni sau către o altă companie privată care vrea să îşi facă promovare publicitară.  

În celelalte campanii electorale (pentru alegerile locale sau prezidenţiale) sumele sunt aproximativ aceleaşi dar se împart per capita pe judeţ între câteva sute de consilieri locali, judeţeni, primari de comune şi oraşe şi devin oarecum mai uşor de suportat. Campania prezidenţială pentru un candidat eligibil pentru turul II urcă în medie spre 30 de milioane de euro.

Revenind la discuţia avută cu amicul meu, următoarea sa întrebare, logică, a fost care este venitul unui candidat odată ajuns pe funcţie. Din nou în medie, atât un deputat cât şi un senator are un venit în 4 ani de mandat de aproximativ 235.000 RON adică aproximativ 52.000 euro. Un calcul simplu ne arată că demnitarul nostru, într-un mandat întreg şi cu condiţia ca în 4 ani să nu mănânce nimic, să nu se îmbrace, să nu cheltuie absolut nici un leu îşi recuperează cu greu 50% din banii investiţi în campania electorală.

Pentru a putea face un calcul general cât mai corect vom spune că pentru un colegiu considerat de către partid neeligibil sumele pot scădea considerabil spre un buget de „doar” 50.000 euro. Plecând de la această informaţie vom face iarăşi o analiză:

- numărul colegiilor parlamentare din România (neluând în calcul anomaliile Legii uninominale) este de 471

- luând o medie (mult ponderată) de 65.000 euro per partid per colegiu (eligibil şi neneligibil), la un calcul simplu, vedem ca fiecare dintre cele trei mari partide (PDL, PNL şi PSD) au cheltuit în medie, câte 30 de milioane de euro doar pentru alegerile parlamentare.
- adică bugetul total al alegerilor parlamentare (luând în considerare şi UDMR dar şi partidele neparlamentare) se apropie bine de 100 de milioane de euro.                                                                 - indemnizaţiile celor 471 de parlamentari se ridică la 25 de milioane de euro în 4 ani.                            - rămâne o diferenţă de 75 de milioane de euro, bani care trebuie ”recuperaţi” într-un fel sau altul de către toate partidele (fie ele în opoziţie sau la putere) în timpul mandatului.

Precum spuneam, costurile de mai sus sunt obiective, ele nu pot scădea semnificativ pentru că sunt practicate pe o piaţă liberă. Următoarea întrebare care se pune în mod normal este care ar fi interesul unui cetăţean de a deveni deputat sau senator. Răspunsul la această întrebare este vizibil în fiecare seara în jurnalele de ştiri. Se creează un cerc vicios în care parlamentarul odată ajuns pe funcţie trebuie să se preocupe de recuperarea investiţiei comiţând de cele mai multe ori infracţiuni ca mai apoi să se zbată să îşi câştige un nou mandat pentru a se păzi de ancheta penală. 

O bună parte din parlamentari au investit cu gândul de a scăpa de Lege prin dobândirea imunităţii. Imunitate care, trebuie să recunoaştem, în cea mai mare parte a cazurilor nu mai există, parlamentarii făcând zid (şi oricum, din ce în ce mai rar) doar în jurul liderilor foarte importanţi ai partidelor. O altă parte (şi aceasta considerabilă) investeşte pentru iluzia că odată ajuns demnitar, personajul îşi va putea folosi influenţa pentru a-şi dezvolta sau iniţia afacerea personală reuşind să depăşească ”greutăţile” celorlalţi concurenţi din piaţă. Acţiunile Direcţiei Naţionale Anticorupţie din ultimii ani descurajează, cred, tot mai mulţi „doritori” să îşi ”încerce norocul” prin Parlament. 

Situaţia de mai sus reprezintă o fractură logică. Niciun om normal, într-o societate liberală, nu ar investi într-o afacere 1 leu pentru a obţine venit (nu profit!) de 50 de bani. În poza actuală singurele persoane curate care ar putea accede în Parlament ar fi nişte filantropi care şi-au acumulat o avere considerabilă din afaceri sănătoase şi ar vrea să întoarcă ceva societăţii prin punerea la dispoziţie a experienţei, expertizei şi competenţelor profesionale care i-au ajutat să îşi câştige banii cinstit. Recunosc ca nu cunosc vreun asemenea caz. Şi totuşi ce e de făcut?

În primul rând nivelul salarizării parlamentarilor sau a miniştrilor în România este o ipocrizie curată. Un parlamentar câştigă în medie 4000 de RON lunar iar un ministru undeva spre 5000 de RON. Preşedintele României primeşte o indemnizaţie de 6700 de RON. În acelaşi timp aceşti oameni decid soarta a peste 20 de milioane de români iar prin activitatea lor influenţează decisiv economia naţională care produce un PIB de peste 130 de miliarde de euro. Din cauza unui populism excesiv niciun politician astăzi nu are curajul politic de a-şi asuma o creştere de salarii a demnitarilor care ar putea scădea corupţia în administraţie. 

În al doilea rând o educaţie socială mai crescută ar ajuta la reducerea costurilor electorale pentru ca alegătorul să nu se mai simtă atât de împlinit în momentul în care primeşte un pix, o căciulă, un calendar religios cu logoul candidatului sau să se imbulzească la un concert gratuit la care primeşte o halbă de bere. Dacă ar exista un standard mai crescut al aşteptărilor electorilor, politicianul care ar împărţi pungi cu odorizante auto s-ar discredita pe el însuşi în momentul în care în loc de argumente şi proiecte s-ar promova prin astfel de mijloace.

Transparentizarea completă a cheltuielilor electorale de mai sus astăzi ar duce probabil (culmea!) la o şi mai mare ruptură între clasa politică şi cetăţeni pe fondul actualei lipse de încredere şi aşteptări a cetăţenilor în politicieni şi în final ar genera un absenteism şi mai ridicat la alegeri. 

Cu siguranţă efectul activităţii DNA va fi acela de a curăţa următoarele parlamente prin descurajarea celor care investesc în propria campanie pentru a se îmbogăţi pe timpul mandatului. Trebuie sa ai un minim instinct de conservare uman pentru a te stăpâni să mai comiţi infracţiuni de corupţie după ce „legende” ale politicii româneşti se află acum după gratii iar lista este departe de a se fi închis. Tot acest proces va genera un interes mai scăzut al oportuniştilor pentru politică.

O discuţie serioasă şi responsabilă despre finanţarea partidelor şi despre o reglementare legală a acestui proces cred că trebuie să plece de la aceste premise, transparent, matur şi asumat pentru a putea avea ca rezultat o Lege care să evite ipocrizia şi populismul care au învăluit în ultimii ani clasa politică dar şi scena dezbaterilor publice.