Dacă eşti mai slab de înger, ai putea crede că fraza luată în colimator ori aparţine vreunuia dintre protagoniştii Şcolii de la Frankfurt, ori le-a fost pios dedicată acestora.

Trecând peste umorul elucubrant ambalat în aceste versuri, putem lesne observa „strădania“ involuntară (determinată de confuzii raţionaliste şi bruiaje logice) a „geniului“ creator de a calma extremele, de a concilia polii, de a dezvăţa lucrurile de propria lor imanenţă.

Absurditatea acestei fraze, doldora de „romantism“ nărăvaş, ne „sugerează“ confesiv o umanitate nouă (evacuată de măduva sa existenţială, devenită, din pricini concurenţial-dialectice, vetustă), injectată cu esenţe nivelatoare – eliminându-se, astfel, odată pentru totdeauna, orice năzărire dihotomică. Cu alte cuvinte, individul intră subit sub auspiciile comparativului de egalitate, fiindu-şi sieşi referenţial. Astfel abolindu-se voios atât liniile de start, cât mai ales cele de sosire. Tot ceea ce mai e de parcurs, tot ceea ce rămâne în vigoare sunt distanţele lăuntrice. Rivalitatea, emulaţia sunt declarate, fără rezerve, nule. Nu mai există primul, nu mai există ultimul. Întrecerile au a se desfăşura în cheie individuală: alergarea de unul singur, fuga în jurul cozii, motricitatea gregară, aliniamentul docil. „Omul“ nu mai poate fi nici înalt, nici scund, nici slab, nici gras, nici „prost“, „nici deştept“ ş.a.m.d., ci, mereu egal cu sine însuşi, instalându-se confortabil în propria-i existenţă, el este, cu necesitate, „ca orice om“. Nimic nu e mare, nimic nu e mic. Totul este, şi-atât! Dualitatea lumii este alungată definitiv din lume. Nu mai există „decât“, omenirea se va prosterna dinaintea lui „ca“. Facerea lumii se săvârşeşte în oglindă. Totul e rectiliniu uniform. E şi mai „bine“ şi mai comod: omul ia vervă adamică, este „ca orice om“.

Pe mine personal, în urmă cu treizeci şi ceva de ani (când le-am auzit pentru prima dată, întâmplător), „versurile“ mai sus citate m-au amuzat până la lacrimi (în varianta „mi-ai făcut o rană-n pect“, adică piept n.m., prima strofă, al treilea vers) ― cum şi pe dumneavoastră, probabil. Astăzi, acelaşi amuzament, până la lacrimi, reuşesc să mi-l stârnească şi militanţii „corectitudinii politice“, numai că, spre deosebire de buclucaşa manea, „corectitudinea politică“ e mai cu cântec ― şi, la o adică, din atâta amuzament s-ar putea să rămână numai lacrimile, atât ale mele, cât şi ale dumneavoastră