Despărţirea de Băsescu

A trecut aproape neobservată blocarea de către Senat a unei legi care obliga posturile de radio să aloce 120 de minute săptămînal unor emisiuni culturale sau educative.

Pentru televiziunile de ştiri, obligaţia se reducea la numai 30 de minute săptămînal. Legea, promovată cîndva demult de deputatul PNL Mirel Taloş, fusese aprobată de Parlament, dar după aceea a fost întoarsă spre reexaminare, de către preşedintele Traian Băsescu. În Camera Deputaţilor cererea Preşedintelui a fost respinsă, în schimb în Senat (cameră decizională) cererea de reexaminare a fost aprobată ˗ în ciuda recomandării Comisiei pentru cultură, de respingere a reexaminării ˗ 91 de senatori votînd pentru reexaminare, deci pentru blocarea legii, şi numai 10 dintre ei socotind că legea trebuie să rămînă aşa cum a fost aprobată.

Mărturisesc că nu am citit integral conţinutul acestei legi, aşadar judecăţile care urmează se bazează numai pe ceea ce am aflat din presă. În primul rînd, mi-a atras atenţia motivul pentru care preşedintele Băsescu a solicitat reexaminarea legii: „impunerea unor condiţii şi limite în ceea ce priveşte conţinutul programelor furnizate de radiodifuzori nu este oportună, limitînd libertatea presei”. Va să zică, cele treizeci de minute dedicate săptămînal de televiziuni emisiunilor culturale sau educative ar fi îngrădit într-un mod inadmisibil dreptul cetăţenilor la liberă exprimare. Dacă socotim că o săptămînă are 168 ore, jumătatea aceea de oră ar fi reprezentat cam trei miimi din timpul de emisie. Cu atît ar fi fost diminuat dreptul la liberă exprimare de care se preocupă cu atîta meticulozitate preşedintele României.

Poate că ar merita să facem un mic efort intelectual, pentru a înţelege mai bine ce înseamnă dreptul la liberă exprimare şi cum poate fi el diminuat limitînd libertatea presei. Practica de fiecare zi a televiziunilor ne arată că dreptul la liberă exprimare înseamnă că avem voie să aflăm în fiecare zi ce mai face Bianca Drăguşanu şi ce fel de pantofi şi-a cumpărat din Dubai. Toate televiziunile au acordat acestei ştiri mult mai mult decît treizeci de minute într-o săptămînă. Dacă aveţi acces la internet ˗ şi presupun că aveţi, de vreme ce aţi accesat acest text ˗ vă rog să intraţi pe site-ul unei televiziuni de ştiri, bunăoară pe Realitatea TV. Eu am intrat chiar adineauri şi iată ce titluri mi-a oferit dreptul meu la informare, care nu poate fi despărţit de dreptul la liberă exprimare al acestei televiziuni ˗ şi ca ea sunt atîtea altele, ba poate chiar mai rău: VOCEA ROMÂNIEI. Gluma sexuală făcută de Horia Brenciu; 11 greşeli frecvente pe care le fac femeile trecute de 35 de ani; Ce spune culoarea limbii despre starea ta de sănătate; 7 greşeli majore care ne îmbătrînesc; NOI DEZVĂLUIRI INCENDIARE DESPRE MARIANA MOCULESCU! 'Tariful ei este de 500 de lei'; Ilie Năstase a lăsat-o pe Brigitte singură după artificii! Uite cu cine a sărit pe geam…; DANIELA GYORFI şi-a ŞOCAT PRIETENII: Am puteri paranormale. Mi s-a arătat în vis şi…; VOCEA ROMÂNIEI. Loredana arată ca o puştoaică, dar este extrem de SEXY; Ce înseamnă când ţi se zbate ochiul?... Nu le mai enumăr şi pe celelalte. Printre ele, cîteva ştiri politice despre conflictul dintre Băsescu şi Ponta, despre cît de sănătoase sunt fasolele pentru organism, despre creşterea salariilor şi rata de absorbţie a fondurilor europene.

Îmi permit să întreb dacă nu cumva oamenii care se interesează de cultură au devenit şi ei o minoritate şi ar trebui să-şi reclame drepturile din această perspectivă.

Aş vrea să-i spun pe această cale domnului Traian Băsescu că în locul celebrei sale urări „să trăiţi bine“ aş fi preferat să aud un îndemn mai modest: „să trăim frumos“. Nu e acelaşi lucru. Şi să-i amintesc că dreptul la liberă exprimare şi libertatea presei nu sunt singurele drepturi prevăzute în Constituţia României şi nici în tratatele la care România este parte. Forţînd un pic lucrurile ˗ şi fiindcă în zilele noastre se pune mare preţ pe drepturile minorităţilor, promovîndu-se chiar o discriminare pozitivă a acestora, fie că e vorba de minorităţi etnice, sexuale sau cu felurite dizabilităţi ˗ îmi permit să întreb dacă nu cumva oamenii care se interesează de cultură au devenit şi ei o minoritate şi ar trebui să-şi reclame drepturile din această perspectivă. Adică, revendicîndu-şi ca minoritari dreptul la cultură şi educaţie, care pe toţi ceilalţi se pare că nu-i interesează. 
  
Am fost de-a lungul anilor un susţinător discret, dar consecvent al domnului Traian Băsescu. În discuţiile cu prieteni şi persoane mai mult sau mai puţin apropiate, eram catalogat drept „băsist“ fiindcă încercam să le explic că nu contează dacă un om politic are chelie sau strabism, dacă rîde hăhăind sau într-o manieră foarte aristocrată, ducîndu-şi batista la gură, dacă face glume de autobază sau doar ironii subtile, în fine, dacă a citit sau nu „Levantul“ de Mircea Cărtărescu. Mi se părea că, indiferent de calităţile sau defectele personale ale domnului Traian Băsescu, deciziile sale majore vizau justiţia socială şi binele public, iar nu avantaje pentru prietenii, suporterii sau agenţii săi electorali. De exemplu, am apreciat faptul că a promovat intelectuali de înaltă performanţă, precum Patapievici, Pleşu sau Liiceanu, în loc să mizeze pe dinozauri ai vechiului regim precum Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu sau C.V. Tudor. Faptul că unii dintre foştii săi aliaţi l-au părăsit pe parcurs mi se părea o inconsecvenţă din partea lor, nu din partea lui. Iar cînd oamenii din partidul său favorit furau ca-n codru, în timp ce la televiziuni ne vorbeau ˗ şi el însuşi ne vorbea ˗ despre necesitatea măsurilor de austeritate (pe care, în calitate de biet bugetar, le-am suportat eu însumi cu mîndrie patriotică), am zis că ăia care fură-s hoţi, nu preşedintele Băsescu, care îi girase politic ˗ deh, a greşi e omeneşte. Cînd prin practici deloc ortodoxe fiica sa a ajuns europarlamentar, am răspuns că asta fusese singura lui greşeală notabilă şi că nevestele lui Ponta şi Antonescu ajunseseră în parlamentul Europei cam prin aceleaşi mijloace. Cît despre dosarele Flota sau casa din Mihăileanu, invocate cu suspectă insistenţă de adversarii săi, le socoteam simple sloganuri propagandistice aduse în discuţie din lipsă de alte argumente.

Dar acum, cînd domnul Traian Băsescu motivează că treizeci de minute de cultură pe săptămînă ar limita libertatea presei, nu mai pot zice nimic şi e cazul să mă despart de domnia sa. Cu regret. Şi cu urarea ca nepoţica ˗ să-i fie sănătoasă! ˗ să ajungă în viaţă nu vreo intelectuală cu un salariu de mizerie sau vreun om de cultură fără acces la mass-media pe motiv de limitare a libertăţii presei, ci o vedetă ca Bianca Drăguşanu, a cărei nuntă a fost transmisă în direct la televizor şi ai cărei pantofi cumpăraţi din Dubai beneficiază din plin de libertatea presei. Să trăiască bine bucurîndu-se, împreună cu toţi colegii ei de generaţie, cetăţeni de nădejde ai României viitoare, de libertatea fără limite a presei primită de la bunicul ei, pînă la adînci bătrîneţi!