Descentralizarea în România: 4 direcţii

Sunt în administraţia publică din anul 1991. Am fost numit primar de Oradea în virtutea legii administraţiei publice de la acea vreme. Şi am rămas în această demnitate, cu o pauză de patru ani, până în 2007, ocupând diverse poziţii în structurile asociative ale primăriilor de mari municipii din România sau participând la o sumedenie de seminarii şi cursuri privind descentralizarea sau mai nou, privind principiul subsidiarităţii.

Am avut onoarea sa fiu şi consultant al companiei Urban Institute din Washington privind reforma administraţiei publice din România în perioada 1997-2000, care a pus bazele începutului real al descentralizării în România, de fapt prima şi singura palpabilă în plan legislativ.

Am mai avut şansa să fiu şi preşedinte al Comisiei pentru administraţie publică din Senatul României la începutul primului meu mandat de senator, 2008-2011. Spun aceste lucruri tocmai pentru a se înţelege că, fiind neîntrerupt în interiorul procesului de reformă administrativă în România şi trăindu-l pe viu, în mod direct, timp de peste 20 de ani, am ajuns, cred eu, la experienţa şi maturitatea necesare, teoretică şi practică, de a face o analiză cât de cât reală, dezbracată de haina politică, a ceea ce s-a întâmplat la noi în toţi aceşti ani glorioşi post-decembristi.

În primul rând, dacă mi-ar pune cineva întrebarea de ce nu se face descentralizare reală în România, i-aş răspunde tranşant: PENTRU CA NU SE VREA! A doua întrebare care ar rezulta de aici ar fi, evident, de ce nu se vrea. Şi răspunsul meu, la fel de tranşant, ar fi: PENTRU CĂ DESCENTRALIZAREA PUTERII ÎNSEAMNĂ DESCENTRALIZAREA ACCESULUI LA BANI.

În marea majoritate a cazurilor, descentralizarea serviciilor sau răspunderilor, dinspre centru către local, se face şi s-a făcut, fără un transfer predictibil de surse financiare care să asigure confortul primăriilor pe o perioadă lungă de timp.

Cu alte cuvinte, nu se transferă o sursă de venit proiectabilă şi posibil maximizată în timp de administraţiile locale, ci se face prin transfer anual prin legea bugetului de stat, care este o lege anuală, a cărei predictibilitate rămâne le mâna decidentului politic naţional.

Cu alte cuvinte, dacă azi, ca administraţie publică locală, primesti în răspundere o cheltuială pentru un serviciu descentralizat, finanţat prin transfer de la bugetul de stat, nu ai nici o siguranţă că anul viitor vei avea aceeaşi sumă la dispoziţie pentru serviciul cu pricina, urmând ca plata să o faci din surse proprii.
Mai mult, legea finanţelor publice foloseşte o expresie foarte perversă, finanţarea serviciului transferat de la centru la local se face "din bugetul statului si bugetul local".

Perversitatea constă în aceea că nu se specifică cât va plăti statul si cât localul, aşa încât dacă de la un an la altul "statul" nu mai are sau nu mai poate," localul" rămâne cu răspunderea, pentru că legea i-a transferat răspunderea, dar finanţarea este relativă.

Imaginaţi-vă că în România 75% din comunităţile locale sunt cu nivelul veniturilor proprii (care depind direct de comunitate) sub nivelul de subexistenţă (salarii şi utilităţi) - ce să mai vorbim de politici comunitare de dezvoltare pe termen lung -  şi depind în proporţie de 100% de bugetul de stat, de rectificări bugetare şi care ţin 100% de decizia politică a majorităţii. Nu mă refer aici la proiectele de infrastructură care depind de Consiliul Judeţean sau de Guvern, mă refer la minimul de autonomie al administraţiei publice locale, atât de mult clamat. Bun şi ce ar trebui făcut?

In primul rând, descentralizarea unui serviciu să se facă numai cu resurse bugetare predictibile, adică dacă de mâine ţi se transferă un serviciu şi acesta costă 100 lei care vin azi de la bugetul de stat, legea de transfer trebuie să asigure că transferul celor 100 lei va rămâne real pe termen lung, iar legea bugetului de stat de peste câtiva ani nu va schimba regula de alocare.

În al doilea rând, resursele financiare bugetare, provenite din surse ale bugetului de stat, să fie alocate administraţiilor locale după reguli clare, obiective şi independente de decidentul politic majoritar, de pe oricare palier decizional politic, local sau naţional. Aceste resurse proprii ale administraţiilor locale trebuie să acopere cheltuielile curente proprii ale comunităţilor, după principiul solidarităţii şi al nivelului de venit minim garantat de stat.

În al treilea rând, legislatia românească ar trebui să definească principiul asociativităţii comunităţilor din Romania, nu numai in jurul Asociaţiilor de Dezvoltare Locală, care soluţionează numai o mică parte din problematica asociativă a comunităţilor, ci şi din punct de vedere al dezvoltării economice a comunei, al dezvoltării urbanistice în plan teritorial, din punct de vedere al politicilor fiscale în zona aglomeraţiilor comunitare sau asociaţiilor de comunităţi, din punct de vedere al politicilor de educaţie sau de sănătate publica in asociaţiile comunitare,s.a.

In al patrulea rând, decizia politică privind descentralizarea în spaţiul legislativ şi aplicat ar trebui să depăşească zona de bună intenţie şi să lase ca într-adevăr descentralizarea să fie reală şi nu numai una declarativă. Am trăit descentralizarea Cozmâncă, Blaga, Dragnea, şi cred că dacă ai avea curiozitatea de a discuta cu un primar de oriunde din România, ai avea revelaţia ca de la declaraţii la fapte, în lumea reală, este o mare diferenţă. Despre descentralizare şi deconcentrare în România s-au scris tone de analize şi studii, dar din păcate, marea lor majoritate s-au oprit la faza de teorie.

E greu sa laşi puterea pe care ţi-o dă împărţirea resurselor financiare în mâna altora.
De cele mai multe ori, în ultima perioadă, discuţia despre descentralizarea decizională administrativă a fost înlocuită de ideea regionalizării, unde realităţile orgoliilor locale, dublate de întrebarea cum va arată zona secuiască şi nu numai, a făcut ca evoluţia procesului să se întrerupă înainte de a începe.
Sigur că o dezbatere pe descentralizare, împărţirea banilor, criterii etc. pare prea tehnică şi rigidă, şi nu este atractivă în spaţiul public, dar totuşi problema există în spaţiul real, ne influenţează viaţa în mod direct. De cele mai multe ori constatăm că în loc să avem ocazia să ne îndreptăm speranţa spre cei pe care i-am ales la nivel local, în cunoştinţă de cauză, ne îndreptăm privirea spre capitală, pentru că, nu-i aşa, ne place să spunem că de la Bucureşti se dă ora exactă!