Locuind de 20 de ani în Franţa, am avut ocazia să văd multe ciorbe româneşti zborşindu-şi castraveciorii în albul imaculat al dantelăriei diplomatice franţuzeşti. Am văzut şi consulul care trimitea misive oficiale, scrise într-o franceză râgâitoare, plină de greşeli. Am văzut şi consulul care şi-a îmbrăcat frustrările în concepte sforăitoare cu care a denigrat România la conferinţe organizate, culmea!, sub înaltul patronaj al Ministerului Afacerilor Externe român. Am văzut şi înalţi demnitari români care şi-au lăsat piticii de grădină interioară liberi să tropăie şi să-şi pieptene bărbile în spaţiul public internaţional. I-am văzut şi pe cei care, ajunşi în punctul de intersecţie dintre două culturi, rămân atât de „duamne“ şi „duomni“ încât ar trebui conservaţi în formol la muzeul demnitarului român, dimpreună cu un fragment de muzică rap: „dintre boscheţi apărem noi, cei care te reprezentăm pe tine“.

Luca Niculescu face parte din generaţia nouă de diplomaţi români în Franţa. Din fericire nu e singurul. E doar cel mai vizibil. L-am cunoscut frumos înainte de a-l întâlni. L-am cunoscut din crâmpeiele de imagini şi evenimente pe care mi le-au relatat prietenii şi cunoscuţii. Unul dintre directorii băncii BFM mi-a povestit foarte entuziast despre modul în care el şi delegaţia sa au fost primiţi la Ambasada României. Oameni de cultură francezi mi-au relatat că ambasadorul românilor vorbeşte o franceză impecabilă şi, bonus, e un om cult, cu care au avut o întrevedere „enrichissante“. Medici şi specialişti români de aici mi-au povestit despre ambasadorul-moderator, omul care se face luntre şi punte între două lumi pentru a-i sprijini. Români modeşti, fugăriţi în pribegie de prea multe griji şi prea mult cer plumburiu mi-au povestit de ciudăţenia aceasta de ambasador care organizează o sumedenie de activităţi şi a deschis larg porţile ambasadei pentru toată comunitatea românească.

Când l-am întâlnit personal pe Luca Niculescu ştiam aproape totul despre competenţele sale profesionale şi calităţile sale umane. Continuă însă să mă uimească prin modestia sa, prin forţa sa de caracter, prin patriotismul său inteligent, practic şi de bun simţ.

De pe atoateştiutorul Facebook aflu că Luca Niculescu instigă la ură. Cum? Printr-un like la un chiştoc postat pe Facebook. O fi scăpat ambasadorul un like printr-un cotlon obscur de Facebook. Dar asta nu schimbă cu nimic nici competenţele sale, nici caracterul său, nici modul excepţional în care până în prezent a lucrat şi vibrat pentru România. De la un like la o aşa zisă instigare la ură e cale luuungă.

E rolul reţelelor de socializare să vânture ştiri, să tragă semnale de alarmă şi să dea cu rigla peste degetele care lăikuiesc fără să se fi consultat cu creierul. E rolul reţelelor de socializare să cârcotească şi să extragă din vaste peisaje grăuntele de nisip anormal. E rolul reţelelor de socializare să amplifice la infinit un infim detaliu pentru a-l face vizibil. Rolul nostru? Depinde. Înainte de a judeca putem să repunem fiecare lucruşor la dimensiunea lui reală şi să nu ne lăsăm furaţi de un mic grăunte negru ce obturează vederea spre un om excepţional. Sau putem să instrumentalizăm grăuntele, să-i dăm dimensiuni galactice, să-l stoarcem până la venin. Apoi cu ochi injectaţi şi mâini furibunde putem să mai coborâm din cerul românesc o stea. Nu degeaba mocirla satului nostru are mai multe stele decât bucăţica lui de cer.

Eu, personal, optez pentru prima variantă. Cu like sau fără like, Excelenţa voastră, Domnule Ambasador Niculescu, sunt mândră că aici, la Paris, mă reprezentaţi şi reprezentaţi ţara care îmi leagănă rădăcinile.