Exact asta este situaţia de acum când liderii lumii, inclusiv cei europeni, sunt siliţi să se confrunte cu reacţia din ce în ce mai dură a opiniilor publice din ţările lor privind modul în care au gestionat pandemia şi se aşteaptă ca electoratele naţionale să-i penalizeze, politic sau chiar în urma unor acţiuni penale.

Aşa stau lucrurile, fie că ne place sau nu să recunoaştem, pătrunşi cum suntem, până în măduva oaselor, de un mesianism poporanist de tip recuperarea Daciei Mari. Şi acum, dacă s-ar mai putea, cei mai viteji dintre traci, cum a zis nemuritorul

Societatea românească, cea mai greu lovită acum în acest val 4 al epidemiei în care a intrat perfect nepregătită, are şi uriaşul dezavantaj de a suferi în continuare de pe urma efectelor devastatoare ale unei curioase combinaţii de factori, devenind unicat în Europa. Este rezultatul combinaţiei între propaganda anti-vaccinare dusă de personalităţi din vârful Bisericii Ortodoxe Române (care, din interior, foloseşte un dublu sistem de valori şi de măsuri administrative) şi, pe de altă parte, la fel de negativele şi convingătoarele mesaje ale unor medici, chiar împotriva majorităţii colegilor lor, aceia care, spre deosebire de ei, sunt chiar în linia întâi a luptei împotriva flagelului, totul colportat cu succes pe canalele reţelelor sociale.

Şi noi, neavând ce face, blocaţi în neputinţă prin lipsa de soluţii a guvernanţilor, n-avem ce face altceva decât să observăm, cum spunea cineva, neapărat cu mare atenţie şi îngrijorare, faptele şi spusele celor care-şi împart exact în acest moment, cu spume la gură, din nou, funcţiile importante cu beneficiile grase şi aferente, într-un nou episod plin de ridicol al „jocului cu scaune muzicale” care ţine loc de scenă politică şi aplicare a regulilor bunei guvernări.

Între timp, pandemia face în continuare ravagii.

Nu ştiu cât îi doare în raport cu importanţa crucială a respectării noului ţintar (care o fi el, căci din nou nimeni nu ştie nimic şi diverşi piţigoi ameninţă foarte, foarte vocal că-şi vor băga gheara-n gât dacă nu le cade şi lor ceva, cu o parte vizibilă pentru mase şi o înţelegere subterană prezentată structurilor operative ale puterii).

Dar pe ceilalţi europeni, pe membrii cluburilor NATO şi UE din care facem parte, starea asta de lucruri începe să-i jeneze deoarece, chiar dacă e vorba de România pe care o cunosc atât de bine, tot ce văd nu le place, tocmai pentru că începem să fim socotiţi un vector de vulnerabilitate generat în UE de criza sanitară noastră sanitară combinată, până s-a decis domnul Preşedinte că nu se putea duce oricum la Bruxelles şi să zică cineva vreo vorbă de ruşine şi a anunţat măsuri de ultim moment. Măcar verbale, măcar teoretice, tot e ceva faţă de nimic. Şi europenii sunt creduli sau vor să fie aşa deoarece au alte griji.

Asta nu înseamnă că liderilor nu li se pun la dispoziţie asemenea hărţi pentru evaluarea zonei de risc direct şi imediat reprezentată de România, ţară situată în zona ceea mai afectată, alături de vecinii noştri Ucraina şi Rusia:

Sigur că nu ne place şi că avem o problemă. Dar, pentru a le înţelege reacţiile viitoare şi modul de interacţionare real cu statele din centrul şi estul Europei, în special cu România, iată o ilustrare, iarăşi pe o hartă a evidenţei pandemice, a motivului principal de îngrijorare şi care, repet, a devenit factor de vulnerabilitate la nivelul imaginii de ţară:

 

Statul a eşuat, constata nu demult Peşedintele României.

Drept care, uitându-ne pe analizele de risc clasice privind România, diverşii analişti din mai multe structuri mai discrete din Europa, au început evaluarea cu întrebarea firească: ce poate face şi cât e în stare să performeze guvernul, care este credibilitatea autorităţii sale. S-au uitat la guvernele succesive montate de domnul Preşedinte în jurul „soluţiei mesianice Cîţu” şi s-au lămurit, poate mai repede decât noi.

Apoi au încercat, reunind diferite analize sociologice, să vadă care a fost răspunsul a ceea ce era pe primele locuri pe lista „instituţiilor de maximă încredere” pentru populaţie, la noi, Biserica şi Armata pe primele locuri. Şi, mai departe, au încercat să afle un răspuns la întrebarea dacă, într-o asemenea situaţie de criză excepţională cum este pandemia de acum, aceste două instituţii au fost primele care să susţină mesajul pro-vaccinare. Nu oricum, ci la modul practic, imediat şi angrenând elementele din vârful ierarhiilor, pe liniile de comandă şi control ale celor două instituţii, de altfel bugetare şi din ce în ce mai generos plătite din bugetul statului.

Şi-au îndeplinit oare membrii acestor două instituţii obligaţiile care le reveneau în calitate de funcţionari ai statului?

Practica a arătat existenţa unei dicotomii extreme în mesajul Bisericii Ortodoxe Române şi autocefale. Dublată, de imposibilitatea reală de a verifica câţi dintre membrii forţelor noastre armate, alţi funcţionari ai statului, s-au vaccinat de bună voie, căci de obligativite prin ordin de zi al ministrului de resort nici nu poate fi vorba. Cum este o iluzie să te gândeşti că ar putea să existe vreun ordin în acest sens care să-i privească pe numeroşii noştri rezervişti sau pe cei, încă şi mai numeroşi, colonei şi generali în retragere. Păcat că uite, la ocazie, din rândul cadrelor în rezervă sau în retragere pot fi selectaţi viitorii responsabil ai viitorului „regim de forţă” despre care vorbea ieri un lider eminent din PNL.

La nivelul BOR, aceeaşi şi halima.

Pe de o parte, purtătorul de cuvânt al instituţiei zice că „cei care susţin antivaccinismul în biserică se autodescalifică teologic, cultural şi moral”. Oare? Dacă ar fi chiar aşa, atunci, pe linie de consecinţă directă, măcar pentru a-şi respecta panaşul, am vedea cum BOR chiar ar trece la măsuri administrative împotriva celor care încalcă această linie de conduită, bănuiesc aprobată de Înaltul şi Întâiul Stătător Prea Fericit Patriarh. Dar ce vedem şi ce mesaj transmite transmite România care tolerează în linişte şi plăteşte cu regularitate Înalţi şi Prea Înalţi Fericiţi şi Sfinţi ierarhi care se pronunţă direct împotriva vaccinării, ceva care seamănă cu o campaniei susţinute de nesupunere civilă. Aşc cum o fac, de luni şi luni de zile, Teodosie de la Constanţa sau episcopul de Giurgiu, Prea Sfinţitul Ambrozie. Vă mai miraţi mult de imaginea dramatică a României în pandemie? Atunci apucaţi de citiţi mesajului Prea Sfinţitului giurgiuvean:

„Să vă rugaţi lui Dumnezeu ca să vă dea putere să vă duceţi crucea mai departe, rămâneţi în Biserică, nu vă smintiţi de ceea ce vedeţi la TV. Nu vă speriaţi nici de Covid, nu vă grăbiţi să vă vaccinaţi, lăsaţi-i pe ei să se vaccineze întâi, întâi toţi parlamentarii şi toţi senatorii şi deputaţii, şi la urmă, de o mai rămâne vreun vaccin din astea 120 de milioane cumpărate de Cîţu, abia atunci să vă vaccinaţi, că sunt expirate şi încearcă să le vândă în străinătate”, a spus Preasfinţitul Ambrozie, episcopul Giurgiului... Vedeţi? Dau foc românilor în spitale! Cum se poate? S-a întâmplat la Bucureşti, pe urmă s-a întâmplat la Iaşi, la Constanţa, ard de vii în spitale! Sigur că e o făcătură! Nu se poate ca în mileniul ăsta al treilea în care trăim noi să nu ai detector de fum acolo, să nu ai paznici de noapte! Să ardă oamenii cu branule pe mâini şi legaţi de pat! Atât de mult şi-au bătut joc de ţară şi de noi..Nu vă speriaţi, aveţi tot dreptul să alegeţi, nu trebuie să fiţi obligaţi, nu este constituţional, nu este legal! Această forţare, care este nefirească, fără temei, cu rolul de a speria, ca să vă vaccinaţi forţat. Nu acceptaţi, avem personalitate de sine fiecare, sunteţi apăraţi de Constituţia ţării şi chiar de Constituţia europeană, de legile europene. Nici legile europene nu ne obligă la vaccin”

Totuşi, dacă cuiva îi va fi ruşine, atunci, cândva, în timpul nostru sau în existena următoare a României, în orice tip de alianţă de putere se va afla, chiar va trebui să aibă curajul de a face ceva.

Dacă nu, pe baza constatului că „în patria bacşişului şi a hatârului” cum o numea Caragiale, să constatăm că ar putea chiar să fie nevoie să cerem intervenţia Comisiei Europene şi a UE în rezolvarea crizei sanitare de la noi, cum cerea ieri un tânăr fost ministru român, acum europarlamentar PSD în plenul Parlamentului European.

E de ales. Sau, dimpotrivă, nu este şi blestemul trebuie ţinut mai departe ca simbol naţional, predestinare absolută şi, ca atare grea şi implacabilă? Eu tot cred, uitându-mă la exemple ca cele deja citate, că tot de prostie se trage, de la obscurantism violent şi incapacitate de adaptare.