Defazarea politicii româneşti: superioritatea, indiferenţa şi dispreţul reprezentanţilor noştri

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Liviu Dragnea şi Şerban Nicolae

Lungile discuţii de după alegerile europarlamentare din 26 mai încă îşi fac simţită prezenţa, chiar şi printre subiecte mai recente cum ar fi scandalul din Valea Uzului sau evenimentele din Republica Moldova.

Şi cred că este foarte bine că lucrurile încă nu s-au aşezat şi n-au dispărut de pe agenda super încărcată a opiniei publice. Lucrurile care s-au întâmplat în timpul alegerilor europarlamentare (cozile interminabile), dar şi cele de după (numărul mare de oameni care n-au putut să voteze), capătă o gravitate suplimentară deoarece sunt o prelungire a unei stări de fapt pe care nicio forţă politică din România nu s-a angajat, în mod obiectiv şi serios, să o rezolve. Cozile şi oamenii care nu şi-au putut exercita un drept fundamental sunt rezultatul incompetenţei, calculelor meschine, dar şi a indiferenţei.

Bineînţeles, fiecare tabără şi-a calculat în cel mai pragmatic mod cu putinţă, că ar avea ceva de câştigat dacă oamenii îmbătrânesc la cozi şi în final nu apucă nici să voteze. Dacă pentru PSD motivaţia a fost că oricum diaspora votează contra, pentru preşedintele Iohannis, PNL şi ceilalţi din aşa zisa opoziţie, logica a fost că furia şi frustrarea îşi vor găsi supapa într-un vot masiv anti-PSD şi mai ales anti-Dragnea. Preşedintele a experimentat în mod direct beneficiile acestui gen de desfăşurare în 2014.

Pot să accept că politica, ca orice meserie, presupune să faci uneori şi lucruri mai puţin plăcute sau care se îndepărtează de o acţiune nobilă. Cuvântul cheie aici este „uneori“. Când acesta devine mai degrabă „deseori“, cred că avem o mare problemă. Semnalul este că actuala clasă politică este total debranşată de la nevoile şi aşteptările societăţii de astăzi. Acţiunea pare să fie una orchestrată de câteva minţi cinice: în campania electorală preluăm la nivel declarativ nemulţumirile pe care le citim pe Facebook, iar apoi revenim la ale noastre.

Din punctul meu de vedere, acesta e cel mai mare semnal pe care alegătorii l-au tras cu ocazia alegerilor europarlamentare din 26 mai. Deşi considerate neimportante şi neatractive pentru marea masă de votanţi, iată că acest scrutin a surprins şi nu cred că este întâmplător. De 2 ani şi jumătate, agenda cetăţeanului a fost aruncată într-un sertar prăfuit, iar pe biroul guvernanţilor s-a înfăţişat o listă de obiective personale, făcute de un grup de reflecţie departe de ochii publicului.

Indiferent cât este el de puţin preocupat de viaţa politică a cetăţii, cetăţeanul simte că nu se face nimic pentru el şi că orice acţiune demarată ascunde de fapt un interes al cuiva. Acest mediu opac nu a fost instituit doar de PSD-ul lui Liviu Dragnea, am fi naivi să credem asta. După 1989, elita politică din România a avut propria ei agendă, fiind nevoită să îşi coboare din când în când privirea către omul obişnuit, deoarece avea nevoie să mimeze legitimitatea prin vot.

E foarte adevărat, Liviu Dragnea a forţat şi mai mult nota. Am scris despre asta aici. Însă era doar o chestiune de timp până când un „Dragnea“ trebuia să apară. Tentaţia este să încerci să împingi limita mai mult şi mai mult.

Însă aici apar şi riscurile. Societatea nu o să cedeze imediat. Poţi să arunci tu cu câte pomeni electorale doreşti, întotdeauna vor fi unii (mai mulţi sau mai puţini) care vor vedea dincolo de fumigene şi vor rămâne agăţaţi de principii şi valori. Iar aici intervin, sau ar trebui să o facă, politicienii responsabili şi bine intenţionaţi. Ei trebuie să arate fără echivoc sprijin societăţii civile şi să pună deoparte interesele de partid pentru binele general.

Exact acesta a fost raţionamentul care au plasat PNL şi USR pe primele două poziţii. Omul s-a sufocat cu balivernele nedigerabile ale lui Dragnea&Co şi s-a îndreptat către cei care promit să fie altfel. Dar când şi aceştia se dovedesc că sunt din aceeaşi stirpe precum ceilalţi? Ei bine, şocul dezamăgirii are efecte adânci şi îi avantajează tocmai pe cei de care oamenii au încercat să se debaraseze iniţial. Vezi soarta CDR sau prezenţa infimă la parlamentarele din 2016 din cauza silei pe care clasa politică o produce.

Apropo de Partidul Social Democrat. S-a zis că „epoca Dragnea“ s-a încheiat şi că urmează „schimbarea la faţă“. Normal că oricine are puţin simţ politic în el a ştiut să zâmbească ironic în faţa acestor declaraţii, dar poate că o uşoară schimbare a paradigmei politice din PSD era de aşteptat. Cel mai mare şi puternic partid din România să sufere o asemenea umilinţă şi să nu ia măsuri?

Iată că singurele ajustări au venit pe foaia de discurs. În zona măsurilor concrete, PSD l-a reinventat pe Titus Corlăţean, a trimis două persoane cel puţin dubioase la CCR, a dat o ordonanţă de urgenţă pentru ajutorarea baronilor locali şi flutură un Cod Administrativ sinistru.

Ce arată asta? Dispreţ, nepăsare şi sfidare. Persoanele responsabile de soarta României n-au priceput nimic din votul din 26 mai. Decidenţii PSD sunt convinşi că dezastrul a fost cauzat doar de Dragnea şi că lumea iubeşte în continuare PSD-ul. Parţial este adevărat, lumea a ieşit să voteze contra lui Liviu Dragnea, dar nu pentru că acesta era din Teleorman şi că avea o iubită cu 25 de ani mai tânără. Populaţia s-a săturat de el pentru că a vrut să ia pe persoană fizică o ţară întreagă, adică ceea ce vor în continuare membrii PSD, dar mai pe furiş, nu chiar aşa pe faţă.

Votul din 26 mai, o veritabilă mărturie a unei societăţi care se simte trasă pe sfoară şi ignorată, pare să nu producă niciun ecou. Ba mai mult, se găseşte un alde Şerban Nicolae care să spună că

„dacă în vârful muntelui se votează prin deplasarea persoanei, indiferent de vârstă, dacă are peste 18 ani, până la secţia de votare, să nu facem pentru alţi cetăţeni drept de vot din vârful patului, prin corespondenţă sau electronic.“

Românii vor să se modernizeze, vor să facă paşi în faţă către progres şi către Occident, dar iată că aleşii se împotrivesc cu obstinaţie. Este aproape de necrezut cum aceşti indivizi care ne reprezintă pot fi atât de insensibili şi ignoranţi. Nevoile societăţii le apar asemenea unor mofturi făcute de nişte indivizi care ar trebui să se mulţumească cu ce primesc şi să nu mai facă atâta gălăgie.

A spus foarte bine domnul (?) Şerban Nicolae că dacă în vârful muntelui se votează prin deplasare persoanei, aşa trebuie să facă toată lumea. De ce să le uşurăm viaţa unora când le-o putem îngreuna şi celorlaţi. Egalitate, dar în partea de jos. Condiţiile normale ale progresului sunt rezervate doar celor iniţiaţi.

Dincolo de nesimţirea deja clasică a lui Şerban Nicolae, mai apare şi ministrul de externe Teodor Meleşcanu, omul care nu înţelege cum funcţionează petiţiile online, care dă vina pe sistemul de vot electronic (iarăşi, progresul este stigmatizat) şi pe conexiunea la Internet. Nu putem vorbi de empatie, când dispreţul este sentimentul predominant. Aviz şi amatorilor din USR.

Caz şcoală despre cum o societate este ţinută în groapa stagnării de o mână de indivizi fără conştiinţă, viziune şi alte ambiţii decât cele personale. Dacă o să fie ceva vreodată (pentru că suntem departe de momentul ăla) care o să distrugă PSD-ul, vor fi inadvertenţele ignorate cu seninătate de liderii acestui partid care pare să refuze reformarea.

Mingea este acum în terenul opoziţiei. Dacă vor juca asemenea unei echipe şi vor lăsa orgoliul personal deoparte, s-ar putea ca România să îşi schimbe soarta. În caz contrar, un nou val de greaţă o să cuprindă populaţia României şi din nou încrederea în schimbare se va evapora, lăsând locul unui teren arid pe care PSD-ul o să înflorească.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite