Unul dintre ingredientele considerat esenţial a fost „democratizarea prin deconspirarea poliţiilor politice” ale regimurilor comuniste. Dacă pentru planificatorii politici occidentali era important să destructureze serviciile de spionaj ale fostelor ţări comuniste, pentru teoreticienii democratizării şi disidenţii anticomunişti apărea problema reconcilierii cu trecutul, prin asumarea acestuia. Mai ales în Germania era vie amintirea denazificării parţiale după al Doilea Război Mondial, considerată de Stânga a fi un eşec, deoarece recuperarea unor personaje compromise prin colaborarea cu regimul hitlerist s-a făcut nu doar rapid, ci şi pe o scară destul de largă. Astfel, ideea lustraţiei a părut a fi naturală, iar pentru rezolvarea problemei complicate a fostelor poliţii politice din regimurile comuniste s-au creat instituţii speciale: BStU în Germania; IPN în Polonia; CNSAS în România ş.a. Modelul instituţional german a fost copiat/adaptat în întreaga Europă de Est.

Parlamentul Germaniei a decis în iunie 2019 să încheie şi simbolic tranziţia politică postcomunistă prin adoptarea unei hotărâri prin care instituţia care gestionează arhivele STASI (111 km lineari) să fie desfiinţată în iunie 2021, iar fondul arhivistic să fie trecut în cadrul Arhivelor Federale. Această decizie nu a fost luată peste noapte, ci a fost pregătită încă din 2016, rezultatul fiind un concept de tranziţie instituţională asumat bipartizan, de creştin-democraţi şi social-democraţi.

Decizia Germaniei de încheiere a unei etape istorice merită examinată din cel puţin două perspective. Prima este cea a rezultatelor aşa-numitei „justiţii de tranziţie”, ce are drept nucleu deconspirarea agenţilor şi lucrătorilor fostelor poliţii politice. În Germania a fost asumat politic faptul că principala ameninţare la adresa democraţiei nu este o resurecţie a comunismului, ci ascensiunea extremei drepte. Pe de altă parte, putem observa faptul că Ungaria şi Polonia, state care au desfăşurat în primele două decenii ale perioadei postcomuniste acţiuni de deconspirare ale poliţiilor politice, cunosc o puternică derivă autoritară, justificată ideologic prin iliberalism. Mai mult, iliberalismele maghiar şi polonez sunt recunoscute prin instrumentalizarea anticomunismului şi a memoriei secolului XX în scopuri autoritare. Ce poate fi mai şocant decât faptul că miliardarul Andrej Babiš, premierul în funcţie al Cehiei din anul 2017, a fost deconspirat drept agent al poliţiei politice (StB) sub numele de cod „Bureš”, iar el a câştigat alegerile, în numele unei formaţiuni politice antisistem (anticomunistă, desigur!), în condiţiile în care alegătorii cunoşteau trecutul său.

Nu împărtăşesc punctele de vedere ale celor care susţin că deconspirarea colaboratorilor şi ofiţerilor poliţiilor politice a fost inutilă, la fel cum nu cred că o deconspirare radicală şi imediată ar fi schimbat în mod decisiv cursul tranziţiilor postcomuniste, după cum o indică Polonia sau Ungaria, de exemplu. În opinia mea deconspirarea poliţiilor politice a fost un exerciţiu necesar al societăţilor postcomuniste, însă importanţa sa ca instrument al democratizării a fost supraestimată din motive ideologice. De acum, cred că deconspirarea agenţilor Securităţii nu ar mai trebui să fie o politică de stat, ci ea trebuie continuată de indivizi, prin accesul la propriul dosar (inclusiv de către urmaşii legali), respectiv de către istorici.

Propunerea mea este de revizuire a întregului cadru de realizare a deconspirării colaboratorilor şi ofiţerilor Securităţii iar verificarea din oficiu ar trebui eliminată, aşa cum s-a întâmplat în Germania. Altfel, această acţiune de verificare din oficiu, cu tot mai puţine rezultate concrete, ar mai putea să continue încă aproximativ două decenii, până la momentul în care toţi cei care ar fi avut 16 ani în decembrie 1989 ar urma să iasă cu toţii la pensie.

Această propunere de politică publică nu vizează, cum ar putea crede unii cititori, exonerarea de răspunderea morală a colaboraţionismului sau a încălcării drepturilor omului în perioada regimului comunist, ci asumarea încheierii tranziţiei postcomuniste. Eşecurile actuale nu mai trebuie aruncate în seama regimului comunist, ci trebuie identificate în chiar perioada de tranziţie. Era oare omul care a pus cel mai mult în pericol guvernarea democratică în ultimii ani, Liviu Dragnea, un produs al PCR sau al Securităţii? Nicidecum, ci este exponentul „oamenilor noi ai tranziţiei”.

Acceptarea faptului că au trecut trei decenii de la căderea comunismului, iar eşecurile actuale nu mai pot fi aruncate din conformism politic tot în seama unui regim defunct în urmă cu o generaţie este o precondiţie pentru a pune diagnosticul corect al bolilor de care suferă acum societatea românească. Este complet reducţionist (fals) să credem că toate rele de acum îşi are originea în dictatura comunistă!

Având în vedere decizia menţionată luată de Parlamentul german cu privire la arhiva STASI, consider că poate fi utilă o propunerea de reorganizare a CNSAS:

  1. CNSAS ar trebui să rămână o instituţie sub control parlamentar, prin Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale. Varianta trecerii în subordinea Arhivelor Naţionale (Ministerul Administraţiei şi Internelor) nu o consider adecvată pentru România, fiind preferabilă conservarea unei instituţii care este obişnuită cu procedurile de protejare a informaţiilor despre viaţa privată a cetăţenilor;
     
  2. CNSAS îşi păstrează sediul iar depozitul de arhivă de la Popeşti-Leordeni să fie transferat în administrarea sa exclusivă;
     
  3. Instituţiile care mai deţin documente realizate de Securitate ar trebui să le predea imediat şi integral CNSAS, deoarece noţiunea de „securitate naţională” nu se mai aplică în mod obiectiv unor documente produse înainte de Decembrie 1989;
     
  4. CNSAS ar trebui să aibă drept misiuni principale administrarea şi conservarea arhivei, precum şi o componentă de cercetare ştiinţifică;
     
  5. Acţiunile în instanţă, pentru constatarea calităţii de lucrător/colaborator al Securităţii, cu excepţia celor asupra cărora instanţele de judecată au dat deja un verdict nedefinitiv, ar trebui retrase şi postate pe site-ul CNSAS, pentru a se realiza publicitatea acestor cazuri. Altfel, acţiunile în instanţă s-ar prelungi încă mulţi ani până la aflarea unui verdict definitiv;
     
  6. Desfiinţarea Colegiului CNSAS (11 persoane) şi înlocuirea lui cu un birou de conducere, format din trei persoane, recrutate prin concurs public în baza unui plan managerial pentru 5 ani. În sarcina acestui birou de conducere ar trebui să se afle şi chestiunea acreditării cercetătorilor;
     
  7. Bugetul CNSAS nu ar trebui să nu fie redus în urma reorganizării de personal, ci sumele astfel disponibilizate ar trebui folosite pentru conservarea arhivei şi digitalizarea documentelor care nu conţin informaţii despre viaţa privată a unor persoane.

Această schiţă de politică publică este, fără îndoială, perfectibilă, însă de undeva trebuie început!