De ce are dreptate Traian Băsescu în privinţa justiţiei

Că Traian Băsescu înţelege exact ce se întâmplă în justiţie, nu cred că se mai îndoieşte cineva. După 10 ani la Cotroceni, perioadă în care a eliberat justiţia de cizma politicii (Ponta: „avem guvernarea, dar nu avem toată puterea”), Traian Băsescu ştie ce a lăsat în urmă şi doreşte ca principala sa realizare să nu se transforme în altceva, în opusul a ceea ce a sperat şi  construit.

Într-o ţară traumatizată de corupţie, justiţia face foarte bine ce face când îi execută pe corupţi. Există, însă, riscul să derapeze, să „i se urce puterea la cap”, mai ales atunci când şi cu SRI există acelaşi risc.

Nu există „sfinţi” pe Pământ. Cu atât mai puţin la DNA sau la Parchete. A crede, cum crede acum o parte însemnată a populaţiei, că aici nu se poate greşi, cu intenţie sau fără intenţie, e total fals. 

Indiferent de pierderile politice, aşa cum a procedat în 2010, în 2015 şi în 2016, Traian Băsescu pune deasupra intereselor personale sau de partid interesele pe termen lung ale României. De aici reproşurile adresate justiţiei.

Să adăugăm şi informaţia dată de judecătorul CSM, Cristi Dănileţ, într-un interviu: în ultimii 10 ani, 556 de persoane au făcut arest preventiv DEGEABA. Au fost achitaţi. Dar în comunitatea lor au rămas cu ştampila „infractor”. Puţini au aflat că au fost achitaţi.

În multe cazuri, intervenţiile lui Traian Băsescu au şi avut succes. Arestările preventive s-au rărit, adjuncţi ai şefului SRI au fost schimbaţi, în cazul Bogdan Olteanu DNA a demonstrat că poate acţiona şi discret, fără a expune prezumtivul vinovat cu cătuşe în faţa camerelor TV.

Justiţie nu înseamnă că profitând de disperarea populaţiei în faţa fenomenului de corupţie, magistraţii să-şi poată permite aproape orice, profitând de absenţa legii răspunderii magistraţilor.

Demonizarea întregii clase politice, fără discernământ, în declaraţiile şefilor de la DNA şi Parchete, nu foloseşte democraţiei. În locul clasei politice, cine să conducă ţară?

Că partidele trebuie să se cureţe de corupţi, e o realitate. Dar o nouă clasă politică poate fi construită şi de cei care stau acum pe marginea terenului şi critică orice. Nu doar să ceară altora să facă acest lucru.

În cazul abuzului în serviciu

Conform legilor penale, abuz în serviciu însemna îndeplinirea „defectuoasă” a sarcinilor de serviciu. Trecând peste faptul că „defectuos” poate însemna aproape orice, la „legi” în vigoare procurorii băgau şi HG-uri, regulamente, proceduri etc., acte normative de orice nivel. Exagerând de dragul demonstraţiei, dacă o profesoară venea la şcoală cu o fustă mai scurtă, însemna că a îndeplinit „defectuos” regulamentul şcolar şi că poate fi anchetată penal?

CCR a decis în sensul celor susţinute de Traian Băsescu. „Defectuos” înseamnă încălcarea legilor, iar prin „legi” înţelegem chiar legi emise de Parlament şi Ordonanţe emise de guvern. Nu orice regulamente şi legislaţie secundară.

Au existat acuze că se vor opri nu ştiu câte dosare din această explicaţie a CCR, lucru care nu s-a întâmplat.

Explicaţiile preşedintelui Traian Băsescu: „Nu sunt un partener al lui Ponta sau Tăriceanu în lupta cu justiţia. Eu vreau o justiţie de tip european, nu de anii 50. Pe abuzul în serviciu am fost foarte vocal. Eu risc şi primesc acest reproş. Că tu i-ai pus pe Coldea, Kovesi sau Stanciu. Dar nu recunosc ce au făcut după ce am terminat eu mandatul. Ce au făcut după ce mi-am terminat mandatul arată extrem de rău şi eu nu îmi asum. Se vede că era pregătită şi programată acţiunea de tip spectacol. Acţiunea Curţii Constituţionale îmi dă dreptate în toate privinţele. Abuzul în serviciu se folosea pe timpul comuniştilor pentru a fi arestaţi cei care deranjau”;

„Am vrut să construiesc un stat de drept, nu unul în care doi indivizi, Kovesi şi Coldea, să spună cine să fie arestat că nu le-a cântat în strună. Nu mai pot rămâne neutru legat de câteva persoane (...) Nu voi răbda să se transforme în stat mafiot instituţii în care am investit enorm. Când au crezut că sunt libere, au trecut la acţiuni mafiote nişte indivizi depozitari de informaţii incredibil de importante. O să-i opresc eu, indiferent care sunt costurile. S-a depăşit o limită de funcţionare a statului de drept”.

Iată şi alte exemple în lămurirea celor afirmate.

Două dosare se referă chiar la Traian Băsescu, deşi notorietatea acestuia ar fi trebuit să-i facă prudenţi pe artizanii lor.

1. Dosarul penal referitor la ameninţările adresate dnei. Gabriela Firea

Ca nişte ameninţări să fie reale şi credibile, autorul acestora ar trebui să fie în situaţia de a le pune în executare. Altfel, rămân simple vorbe în vânt. Când a făcut declaraţiile cu pricina, Traian Băsescu nu era nici şeful dnei. Firea în Senat, nici acasă, nici în afaceri, nici nicăieri. Sigur, era preşedintele României, iar în folclor circula informaţia că Traian Băsescu „face” dosare adversarilor săi. Nici una dintre prerogativele preşedintelui nu permitea astfel de intervenţii, iar justiţia nu se face după folclor.

După ce procurorii au finalizat rechizitoriul şi au transmis presei informaţia (altă abatere de la regulamente), a venit infirmarea sa de către Procurorul General, Augustin Lazăr. Lucru ce nu s-ar fi întâmplat pe timpul lui Tiberiu Nitu.

Dacă dosarul ajungea în instanţă la judecători cu schelete în dulap, care tremură de frica procurorilor, era posibil ca Traian Băsescu să se aleagă cu o condamnare. Să ne întrebăm atunci ce se întâmplă în justiţie cu oameni simpli, fără notorietatea preşedintelui Traian Băsescu?

2. Dosarul „răzgândirii” în cazul demisiei după cinci minute

Că un cetăţean, reclamagiu de profesie, confundă răzgândirea cu fals în declaraţii, e de înţeles. Dar ca procurori de la Parchetul General şi însuşi şeful lor, Tiberiu Niţu, face aceeaşi confuzie, nu e admisibil. Dosarul a fost aprobat, şi se plimbă acum prin instanţe, nu se mai ştie în ce fază se află.

3. Cazul Rarinca

A existat o decizie definitivă de achitare. Bună, rea, asta a fost decizia instanţei cu caracter de lege. Dna. Livia Stanciu, reclamantă, şefa ICCJ la vremea aceea, („suntem partenerii DNA”) şi-a folosit toată influenţa pe care o avea pentru a ataca pe căi extraordinare decizia, pentru a strămuta dosarul de la o instanţă la alta etc.

Cu alte cuvinte, decizia definitivă o fi ea sfântă, dar nu şi pentru noi, capii justiţiei!

4. Cazul Pescariu, Florica şi alţii în aceeaşi situaţie

Procurorul şef adjunct al DNA, Călin Nistor, a declarat că, în cazul lui Dinu Pescariu şi Claudiu Florică, anchetatorii au decis clasarea urmăririi penale pe motiv că cei doi au anunţat DNA înainte ca procurorii să descopere faptele pe care le-au comis.

Trecem peste întrebarea dacă momentul denunţului la DNA a fost, sau nu, anterior descoperirii faptelor. Dar banii care fac obiectul infracţiunii nu trebuiau indisponibilizaţi prin sechestru pe avere, până la finalizarea dosarului Microsoft?

Întrebare la care DNA nu are un răspuns.

5. Cazul Horia Georgescu

A stat 3 luni în închisoare doar pentru neglijenţă în serviciu, pentru că nu s-a bătut cu experţii care evaluau dosarele de la ANRP, într-un domeniu pe care nu-l cunoştea, fără să fi luat mită, fără să fi avut vreo legătură cu beneficiarii restituirilor, doar pentru a denunţa ce ştie despre alţii.

România este condamnată la CEDO cu sume mari, plătite din bani publici, pentru că nu există o lege a răspunderii magistraţilor care să-i oblige să plătească pentru erorile comise, intenţionat sau nu.

6. Preşedintele Iohannis nu este mulţumit de decizia justiţiei

Ca şi dna. Livia Stanciu, la fel cu autorul „bileţelului roz”, preşedintele Iohannis e de acord cu independenţa justiţiei, cu condiţia să nu se refere la familia domniei sale. Drept pentru care s-a şi aprobat revizuirea şi mutarea procesului prin care a pierdut una din casele sale, în alt judeţ.

7. Zeci de oameni în vârstă

Au fost condamnaţi la ani grei de puşcărie, pentru fapte minore: furturi de găini, de porumb, sau alte bunuri de strictă necesitate. Prin comparaţie, sunt zeci de demnitari şi politicieni, găsiţi vinovaţi, care scapă prin pedepse cu suspendare. Sau violatori şi pedofili care lăsaţi liberi recidivează.

Exemplele pot continua, să ajungem şi la concluzii.

Indiferent câte greşeli a făcut, sau nu, indiferent în ce dosare va mai fi implicat, preşedintele Traian Băsescu aici şi acum are dreptate.

Nu putem face justiţie cu ochii la „impactul în opinia publică”, cum adeseori citim în hotărâri judecătoreşti. Pentru că sunt doar impresii subiective, ca şi îndeplinirea „defectuoasă”.

În justiţie trebuie să funcţioneze principiul de aur: „mai bine scapă 10 vinovaţi, decât să condamni un singur nevinovat”.

Lupta împotriva corupţiei trebuie să continuie, dar fără excese, fără arestări preventive atunci când nu se justifică, fără judecători care să tremure în faţa procurorilor şi SRI cu gândul la scheletele din dulap, fără demonizarea în bloc a întregii clase politice, fără incitarea populaţiei împotriva instituţiilor democratice ale unui stat de drept.

Şi, mai ales, fără ca „puterea să se urce la capul” magistraţilor.