Atribuirea de pensii speciale magistraţilor, care să fie cât mai apropiate de veniturile nete pe care le aveau cât erau în activitate, este un lucru acceptat în toate ţările civilizate. În România, pensia unui magistrat este calculată ca o cotă parte (85%) din venitul brut pe care îl avea cât era activ.

Numai că, anul trecut, în România s-a petrecut o anomalie pe care n-o mai întâlnim în ţările civilizate: noţiunea de venit brut a fost rebotezată peste noapte, prin transferul contribuţiilor de la angajator la angajat. Scriptic, noile venituri brute au devenit astfel semnificativ mai mari decât cele vechi, chiar dacă veniturile nete au rămas cam aceleaşi.

Rebotezarea nu a fost urmată şi de o ajustare corespunzătoare a pensiilor care se calculează prin raportare la venitul brut. Aşa se face că s-a ajuns în situaţia ca magistraţii să primească pensii cu mult mai mari decât veniturile nete pe care le aveau cât erau activi – ceea ce îi transformă deja în privilegiaţi. La vremea respectivă, CSM a zis bogdaproste şi a tăcut.

Pe de altă parte, privilegierea magistraţilor prin cunatumul pensiilor a fost însoţită de încă patru măsuri legislative, implementate de Comisia Iordache prin pachetul de legi ale Justiţiei:

* Înfiinţarea secţiei speciale de investigare a magistraţilor (SS).

* Schema de pensionare anticipată, după doar 20 de ani de carieră.

* Dublarea de la doi la patru ani a perioadei de pregătire la Institutul Naţional al Magistraturii şi de la unu la doi ani a stagiului de practică.

* Avansarea la instanţele superioare (cu precădere la Înalta Curte) pe bază de interviu, nu pe bază de concurs scris.

Putem observa că, luate cumulat, toate aceste măsuri produc efecte devastatoare în întreg sistemul de Justiţie. Biciul SS şi zăhărelul pensiei vor face din pensionare o opţiune de nerefuzat, iar din urmă, de la INM, nu vor mai veni forţe proaspete cel puţin doi ani. Deficitul previzibil de magistraţi nu va putea fi acoperit – căci va trebui cumva acoperit - decât prin angajări pe scurtătură, pe criterii subiective, fără nicio garanţie de competenţă profesională.

Sunt prea multe elemente care lucrează în aceeaşi direcţie ca să credem că totul a fost întâmplător. Mai degrabă, o schemă atent elaborată – poate chiar în faimoasele „centre de reflecţie” de care vorbea Tudorel Toader după ce a fost debarcat. Patronul spiritual al acestei scheme, Liviu Dragnea, a părăsit incinta, dar semne că planul a fost abandonat nu prea sunt.

Secţia specială merge cu motoarele turate, în pofida criticilor naţionale şi internaţionale, iar schema de pensionare anticipată şi dublarea stagiilor de pregătire au fost doar amânate cu un an, până la 1 ianuarie 2020 – adică peste nici şase luni. Dacă nu se face ceva urgent, planul va fi aplicat integral, cu toată indisponibilitatea în care se află patronul său spiritul. Dar cine să facă?

Viorica Dăncilă maimuţăreşte referendumul lui Iohannis şi spune că nu va mai da ordonanţe pe Justiţie, că aşa a cerut poporul, iar de la Parlament nu cred că putem avea ceva aşteptări, câtă vreme majoritatea a rămas aceeaşi care a votat cele de mai sus.

Reacţia ţâfnoasă a CSM doar faţă de perspectiva scăderii pensiilor, dar nu şi faţă de celelalte pericole, ne face să ne întrebăm asupra resorturilor care au dus la emiterea comunicatului: pentru că, aşa cum pretinde oficial, se atentează la independenţa magistraţilor sau pentru că e pus în pericol planul patronat de Liviu Dragnea?